Tsonga lovește, Federer rezistă. Semifinalele, din nou rezervate de Top 4

Mai adăugați o dulceață în coșul cu bunătăți al lui Federer: abilitatea de a se strecura în meciuri grele contra unor adversari inspirați, când el prinde o zi modestă. Este o calitate subestimată, pusă în umbră de altele, mai strălucitoare, dar care l-a ajutat mult pe Federer în ultimii ani, mai ales în această a doua tinerețe tenisistică a carierei lui. N-a fost deloc plăcut pentru suflarea elvețiană contra lui Tsonga, însă, cumva, Roger s-a strecurat către a 10-a semifinală consecutivă a lui în Australia. 

Și vine prima întrebare: cum trece un jucător ca Federer de la nivelul excelent arătat în primele patru meciuri la apariția greoaie și neinspirată pe care a avut-o în câteva momente din meciul cu Tsonga? Să fi crezut că e iarăși într-un demonstrativ cu Tsonga, după cele două jucate luna trecută în America de Sud? Să se fi simțit ‘vinovat’ că joacă iar în nocturnă, după ce Murray s-a plâns că nu e corect ca numai elvețianul să primească acest favor, în vreme ce el e trimis să muncească în căldură? Sau, redevenind serios, să fi fost din nou o problemă cu spatele, pe care l-a protejat încă o dată cu un al doilea tricou pe sub cel de joc? 

Evident, niciuna dintre acestea, chit că, pe alocuri, meciul a oferit și execuții de demonstrativ. Federer a fost clar într-o zi ceva mai slabă (pentru standardele lui, să nu uităm că ele sunt ușor diferite de ale celorlalți) dar asta are (mai) mult de-a face cu nivelul de joc al lui Tsonga. În primul rând, francezul a făcut ceea ce precedenții patru adversari ai lui Federer n-au făcut: a returnat mult și bine, surprinzându-l pe elvețian, al cărui procentaj a fost sub media turneului. Apoi, Tsonga a atacat, de asemenea mult și bine, regăsindu-și nivelul entuziasmului dispărut complet anul trecut, un entuziasm care, combinat cu atleticismul, forța și statura impozantă îl transformă într-un adversar atât de periculos când atinge nivelul maxim. Nu l-am văzut pe Jo până acum în 2013, dar, orice probleme l-or fi măcinat anul trecut, pare să le fi depășit. Cu Roger, Jo a fost iarăși Jo cel exuberant în joc, care-și oferă acea stare de libertate în execuții și se face atât de plăcut de urmărit. Când se ‘pierde’ astfel, în sensul bun al exprimării, Tsonga aduce cel mai bine cu Cassius Clay, cu care tot a fost comparat din punct de vedere fizic: directele lui pot fi ucigătoare. Iar senzația generală a fost, pe alocuri, că Jo a fost iar ‘in the zone’, precum la Wimbledon 2011, în faimosul meci în care a devenit primul jucător din lume care îl întoarce pe Federer de la 0-2, nedându-i nicio șansă în ultimele trei seturi.

Astea fiind spuse, Tsonga trebuie că se zgârie pe ochi la ce șanse a ratat să-și completeze colecția personală de scalpuri în Australia, unde, până azi, îi învinsese și pe Djokovic și pe Nadal și pe Murray. Păstrând comparația cu boxul de mai sus, dacă meciul s-ar fi decis pe puncte, sau la impresia artistică, Tsonga ar fi fost, probabil, declarat câștigător. Așa însă, cheia meciului a stat în abilitatea lui Federer de a juca mai bine exact atunci când a avut nevoie. Asta, plus o mână de noroc, pe care și-a recunoscut-o în prima declarație de după meci.

Momentele de cumpănă au fost numeroase în fiecare set. Roger a făcut break primul, dar Tsonga a recuperat rapid, începând să domine de pe spatele terenului cu o fervoare in crescendo. Federer a ieșit pe ușa din față a tiebreak-ului, grație unor challenge-uri inspirate (culmea). Jo s-a regrupat în setul doi, pe care l-a câștigat clar, dar a cedat iar momentul favorabil în startul setului trei, ce-i drept, recuperându-și break-ul rapid.

Dacă ar fi să-i reproșăm ceva francezului ar fi exact asta, fluctuațiile prea mari de la ‘beast mode’ la ‘neinspirat’, în vreme ce elvețianul a fost ceva mai constant, inclusiv în sens negativ. Tiebreak-ul setului trei s-a jucat la fel, pe contre, cu Federer forțându-și adversarul în două erori la fileu, apoi pedepsindu-l cu un rever în lung de linie, unul dintre cele mai frumoase puncte ale meciului. În setul patru, Jo-Wilfried a părut  o secundă condamnat, însă Federer a ratat patru mingi de break la 1-1, oportunități care ar fi putut să-l hăituiască dacă totul s-ar fi sfârșit urât. N-a mai repetat isprava în setul decisiv, chit că a avut nevoie de cinci mingi de meci pentru a încheia conturile: 7-6(4), 4-6, 7-6(4), 3-6, 6-3 și o victorie importantă pentru Federer, care ajunge în semifinala de Slam cu numărul 33 a carierei. Mai important decât asta, este o victorie grea, dar care, de regulă, se translatează într-un efort îmbunătățit în următorul meci. Prieteni buni, cei doi s-au salutat călduros la fileu, un final frumos pentru un meci foarte plăcut de privit și, mai ales, foarte alert.

Love that from Federer. Packs up his bags and stands and waits for Tsonga to walk off court, Wimbledon style. Respect earned. #ausopen

— Beyond The Baseline (@SI_BTBaseline) January 23, 2013

 

Federer, atât de curat, aproape imaculat în ce privește erorile neforțate în prima săptămână, a avut o zi teribilă cu forehand-ul, lăsând impresia, pe alocuri, că nu mai are încredere deloc în această armă. A fost reverul cel care l-a ajutat în schimb, făcându-i puncte frumoase și deschizându-i terenul. Alte două capitole la care a excelat au fost drive-volley-urile și smashurile, cu care și-a încheiat majoritatea venirilor la fileu. În schimb, o problemă mai veche, care capătă deja proporții îngrijorătoare, și care ar putea să-l coste: conversia punctelor de break: per total, pe tot turneul, a ajuns la aproximativ 29 la sută, adică doar 19 din 66 de șanse create. Dar dincolo de părțile mai puțin convingătoare din evoluția elvețianului, el a avut răspunsuri și de această dată la problemele propuse de adversar. 

Tsonga, la rându-i, a lovit o ploaie de lovituri direct câștigătoare, 49, a fost pe alocuri impresionant la serviciu (20 de ași, multe servicii expeditive, unul dintre ele, de exemplu, necesitând doar 47 de secunde). A greșit însă multe volee, un capitol foarte delicat pentru Big Jo, majoritatea în momente critice. Rămâne o șansă mare ratată de Tsonga, dar și el, ca și Wawrinka, are multe lucruri pozitive de dus mai departe în restul sezonului. Roland Garros, turneu care se anunță mai deschis ca în alți ani, dar și Wimbledon sau US Open ar putea să-i ofere alte șanse pentru revenirea într-o finală de Slam.

Pentru această finală de Slam însă, vor lupta primii patru capi de serie, caz similar cu cel de anul trecut, față de care lipsește Nadal, înlocuit cu brio de David Ferrer. Tsonga, bunăoară, și-a ales câștigătorul: francezul mizează pe Murray, pe care, de altfel, foartă multă lume îl vede cu un mare avantaj, prin prisma traseului foarte simplu de care a beneficiat până acum. Andy n-a avut niciun fel de emoție cu Jeremy Chardy, scor 6-4, 6-1, 6-2, el ajungând în careul de ași aproape netestat. După joc, Muzz a stârnit zâmbete după ce a declarat că și-ar dori ca Federer-Tsonga să dureze vreo cinci ore. N-a fost chiar departe: 3 ore și jumătate a durat meciul celor doi.  Sarcina lui Murray contra lui Chardy a fost atât de puțin solicitantă încât scoțianul a mai intrat, la câteva ore după, la o porție de antrenament, de data asta în nocturnă, pentru a se obișnui cu ea. Asta apropo de mult discutata plângere a lui Andy referitoare la numărul de meciuri jucate la rând de Federer în sesiunea de seară. Ce-i drept, Andy a jucat toate meciurile pe zi, în soare, însă lista adversarilor săi nici nu impunea altă alegere. Ulterior, Murray a revenit, spunând că opțiunea organizatorilor a fost cea corectă și că n-are nimic de protestat. Va avea acum ocazia pentru un super meci în sesiunea de seară, o nouă întâlnire cu Federer, după  cele cinci de anul trecut.  

Federer – Tsonga, highlights

 

Faza amuzantă a meciului