Simona rezistă, reacționează ca o campioană, trece de Watson

Există o teorie în tenis, potrivit căreia câștigătorii turneelor jucate exact în săptămâna anterioară tind să clacheze repede la turneele de Slam. Și din oboseală, dar mai ales din pricină că ajung consumați mental la Slamul în cauză. Fără să aibă timp să-și trăiască bucuria succesului anterior, fără să apuce să-și reîncarce bateriile sau să intre în atmosfera atât de diferită a unui turneu mult mai mare decât cele de la care vin, ei sfârșesc prin a pierde destul de rapid, în primele tururi – există numeroase astfel de precedente. 

Simona a avut privilegiul de a se găsi pentru a doua oară consecutiv anul acesta în situația descrisă la începutul articolului. La Wimbledon a venit direct după dubla Nurnberg – Hertogenbosch și a avut nevoie de toată ambiția pentru a trece de turul 1, înainte de a ceda la Na Li. Acum ea a intrat în US Open tot după un titlu, cel de la New Haven. 

Este unul dintre motivele pentru care meciul din turul 1 cu Heather Watson prezenta un grad mare de risc. Se anunța complicat – și a fost. În vreme ce Simona Halep se lupta cu Wozniacki și cu Kvitova la New Haven, britanica se antrena în liniște la Flushing Meadows, pregătindu-și cu migală debutul și planul de joc. Watson, o jucătoare mult peste locul ei actual (76), a și declarat, de altfel, în presa din Insulă că simte beneficiile venirii din timp la US Open.

Vizibil obosită, Simona a avut nevoie de toate eforturile pentru a stăvili o adversară mai proaspătă și mai inspirată. Halep n-a mai avut claritatea în joc cu care ne-a obișnuit în ultimele săptămâni, a făcut destul de multe erori neforțate și a fost destul de aproape de a scăpa lucrurile din mână, pe finalul setului 2. S-a simțit de la o poștă că nu e în apele ei, iar oboseala s-a tradus prin frustrare și nervi, și, într-un final, prin destule decizii neinspirate. Ceea ce face însă calificarea și mai dulce. O să sune ca un clișeu, dar campionii găsesc mereu o cale să o scoată la capăt atunci când le e greu, chiar dacă asta presupune să câștige mai puțin frumos. Sigur că victoriile convingătoare și dominante sunt mereu de preferat, iar Simona ne-a răsfățat cu 31 de astfel de succese în ultimele luni, dar sunt momente în care contează să ai reacție la ce se întâmplă pe teren, să găsești soluții și să te adaptezi la ceea ce îți propune jocul, să câștigi cu ceea ce ai la îndemână. Iar, din punctul meu de vedere, asta e încă o etapă din maturizarea și transformarea Simonei într-o jucătoare de elită. O etapă la fel de necesară precum victoriile strălucitoare de care vorbeam.

Watson a început foarte agresiv și a reușit să stea așa cam toată seara, minus dublele greșeli care i-au subminat efortul. Mai rapidă, britanica a jucat, mai ales în primul set, multe mingi lungi și bine plasate, pe care Simona nu le-a mai putut redirecționa la fel de inspirat precum a făcut-o la New Haven. Watson a arătat foarte pozitivă și up to the challenge, în mod clar motivată de statutul de outsider și de șansa de a o învinge pe Halep.

La 5-3, Simona a recuperat break-ul, dar la 30-15 s-a jucat un punct vital în economia primului set. Simona a ratat un smash dintr-o poziție foarte comodă, iar în loc de 40-15 s-a făcut 30-30. Două puncte mai târziu, setul era gata.

La 1-1 în setul doi, Simona a ratat două șanse de break, moment în care a trântit cu racheta de pământ. Două game-uri mai târziu a obținut, totuși, break-ul, dar nu l-a putut consolida. Watson presa, simțea momentul propice, și trebuie că s-a simțit foarte aproape de linia de sosire la 6-4, 4-3 și 30-30 pe serviciul Simonei. Românca a răspuns însă cu câteva puncte solide, a egalat, iar în game-ul următor a revenit de la 0-40, făcând break și rupând în două întreaga determinare a lui Watson cu aceeași ușurință cu care ne-a impresionat toată vara. Setul trei, început cu un dublu break, n-a fost decât o formalitate pentru româncă, iar Simona a încheiat meciul lăsând să pară că a fost ușor: 4-6, 6-4, 6-2.

Per ansamblu, Simona a câștigat pentru că n-a încetat vreo secundă să lupte și să meargă înainte, chiar și atunci când lucrurile începuseră să se complice, dar și pentru că valul de încredere în forțele proprii acumulat în această vară e atât de mare încât o poate duce de unul singur la mal.

De altfel, ceea ce mi s-a părut foarte relevant la ea a fost faptul că n-a părut îngrijorată de evoluția scorului, ci doar frustrată de lipsa prospețimii. Când scorul a fost nefast, Simona a reacționat mereu bine, în schimb s-a enervat zdravăn la greșeli simple. Cu alte cuvinte, ea a lăsat impresia că, mai proaspătă să fi fost, lucrurile ar fi mers mult mai ușor.

Pe de altă parte, e și un aspect îngrijorător. Simona a terminat meciul aproape într-un picior, acuzând dureri la stângul, la fel cum a făcut-o și la New Haven, în semifinală. Înainte de game-ul final de azi nici nu s-a mai așezat pe scaun, în schimb și-a pus gheață pe picior. Iar când a mers să dea mâna cu adversara ei la fileu, Simona s-a sprijinit preț de o secundă pe fileu, cu aerul unui om care duce cu el o durere evidentă. Simona nici n-a mai zăbovit vreo secundă în arenă, ieșind aproape imediat, și e destul de neobișnuit ca învingătorul să plece înaintea învinsului.

Poate o fi doar o victorie în turul 1, dar sunt multe detalii la acest meci care îl fac un succes mai prețios decât pare. Simona are acum o zi la dispoziție să se refacă pentru meciul din turul doi, cu Donna Vekic. Să sperăm că o va face.

Iar dacă nu, să notăm cum au ajuns Simona și Sorana (ca și Alexandra, de altfel) în turul 2: una cu mușchii abdominali în piuneze, cealaltă cu o tonă de meciuri la activ și cu dureri deja nemascate la picior; cele două trag de ele și merg cumva mai departe. Nu sunt scuze, nu sunt nici laude mascate în patetism, ci doar realitatea unor eforturi întinse la extrem, într-o contradicție evidentă cu imaginea construită în jurul sportivului român, despre care ni se spune cu orice ocazie că nu știe/nu vrea să performeze când îi e greu. „Doar e US Open!”, spunea Simona la New Haven, explicând importanța momentului. E US Open, da, iar fetele noastre se comportă exact ca jucătoarele de top care ne dorim cu toții să devină. Se ridică la înălțimea ocaziei. Numai de-ar dura parcursul lor cât mai mult.