Retragerea și lecțiile lui James Blake, sau cum și-a câștigat viața înapoi

James Blake se retrage din tenis, iar asta e o informație relevantă, pentru că dispare din vestiar unul dintre tipii cu totul și cu totul speciali. Bine, James intrase în umbră de câțiva ani, dar ocazional mai producea câte un set care să ne aducă aminte de perioada lui de vârf, anii 2005-2006.

Cu lacrimi în ochi, asistat din umbră de familie, de antrenor și de prieteni, James și-a anunțat retragerea într-o conferință de presă care a precedat primele meciuri ale zilei inaugurale a US Open 2013. În pofida lacrimilor, a spus el, e fericit că se retrage. Mai exact, că poate face asta în propriile condiții. Cu alte cuvinte, e împăcat cu el și cu cariera lui. Va mai juca la acest turneu (primul tur, cu Ivo Karlovic), apoi, gata.

Cine a fost James Blake, pentru cei care nu l-au prins câtuși de puțin? În primul rând, un tip al naibii de amabil și de bun la suflet. Unul dintre acei „nice guys” care mențin tenisul ca pe o jucărie în starea intactă în care a primit-o, și tot așa o și dau mai departe următorului copil, ba chiar cu instrucțiuni despre cum s-o păstreze în continuare nealterată.

Pe lângă bunătatea-i devenită carte de vizită, James este unul dintre cei mai inteligenți jucători din circuit. A studiat doi ani la Harvard, unde a jucat și a ajuns numărul 1 în NCAA, apoi a renunțat la studii ca să-și facă un nume în tenisul profesionist. Totul începuse bine, James a intrat în Top 25 în 2003, dar saltul său a dat apoi peste un hop neprevăzut. În timpul unui antrenament de rutină la Roma, Blake a suferit un accident horror. Fugea să ajungă la o scurtă pusă de prietenul și conaționalul Robby Ginepri, când piciorul i-a rămas blocat în zgură, a căzut și s-a lovit de stâlpul fileului. Și-a rupt o vertebră a gâtului. Dar mai bine să-l lăsăm pe el să povestească.

James își amintește despre cele întâmplate într-un interviu mai vechi pentru People: „Mi-am dat seama că e rău încă din momentul impactului cu solul. M-am panicat. De jos, m-am uitat la antrenorul meu. Îi dispăruse toată culoarea din obraji. Mi-a zis să nu mă mișc și a chemat ambulanța. Între timp, cei care se adunaseră în jurul meu mă întrebau dacă pot să-mi mișc degetele de la mâini și de la picioare. Puteam. Dar gândurile negre deja mă împresuraseră. Dacă o să paralizez? Dacă n-o să mai pot merge? Poate mi-am rupt gâtul și o să rămân într-un scaun cu rotile toată viața.

În timp ce eram la spital și așteptam, nu puteam decât să mă gândesc la ce e mai rău. Durerea fizică nu era ceva ce să nu pot suporta, însă emoțional n-o duceam prea grozav. Mă gândeam: Acesta e finalul carierei mele? O să mai pot face sport? O să mai joc baseball cu copiii mei? Dintr-o dată, lucrurile mărunte căpătaseră o importanță enormă.

După radiografie, am fost transferat la un spital privat pentru tomografie și alte examinări. Trecuseră două zile și eu încă eram în echipamentul de joc și plin de zgură. Mă simțeam oribil. Vorbeam cu antrenorul meu și nu știam dacă să râd sau să plâng. Știam că mi se întâmplă ceva foarte serios, dar pe de altă parte, arătam ridicol așa, plin de zgură și nespălat. Așa că am ales să râd.

Până la urmă, a reieșit că o vertebră din zona cervicală era fracturată, dar nicio terminație nervoasă nu era afectată. Mi-au montat o proteză cervicală, dar nu m-au lăsat să plec din spital. Dar era bine, vedeam deja orizontul: nu sunt paralizat și poate că o să mai pot juca din nou tenis.

Pentru primele câteva săptămâni, n-am putut mișca sau face nimic. Trebuia să stau nemișcat cât se refăcea osul. O mișcare greșită și lucrurile s-ar fi putut schimba în rău. Am petrecut mult, foarte mult timp în care nu puteam face nimic altceva decât să stau și să mă uit la TV. Era greu să-mi păstrez liniștea.

O să sune ca un clișeu, dar după accident am realizat că fiecare zi din viața mea e un dar. Poate că aș fi putut să o termin cu tenisul încă de la 24 de ani. Sau, mai rău, aș fi putut rămâne paralizat. Începusem să iau cariera ca pe ceva sigur, care mi se cuvine, iar accidentul a fost un apel de trezire pentru mine. Un semn că tot ce iubesc poate să-mi fie luat de lângă mine foarte rapid”.

De fapt, tot ce iubea James, sau o parte esențială, chiar i-a fost luat de lângă el. La șase săptămâni după accidentul de la Roma, tatăl său a murit de cancer la stomac.

Povestește din nou James: „Într-un fel, accidentul a avut și o parte bună. Tatăl meu era atât de mândru încât nu mi-ar fi spus niciodată cât de gravă devenise starea sănătății lui. Probabil că aș fi fost undeva, la vreun turneu, când ar fi murit. Așa însă, fiind în recuperare, am stat în Connecticut, la doar câteva mile de casa părinților mei. Când am început să mă simt mai bine, mergeam la ei pe fiecare zi. Stăteam lângă patul lui și povesteam despre absolut orice: amintiri de când eram un puști, despre viață, despre tenis, chiar despre viitor. Când devenea prea obosit ca să mai vorbească, rămâneam în liniște lângă el. Acele ultime șase săptămâni au rămas cea mai prețioasă perioadă a vieții mele. Am fost bucuros să pot fi lângă el, așa că, da, într-un fel a fost bine că m-am accidentat. Moartea lui mi-a schimbat complet perspectivele. Era un om puternic, genul care nu se plângea absolut niciodată de nimic. Într-un fel, credeam că de fapt n-o să moară niciodată”.

Problemele nu s-au terminat însă nici aici. După decesul tatălui său, James a fost diagnosticat cu Zona Zoster, o infecție virală la care a contribuit, probabil, și stresul. I-a paralizat temporar o parte a feței, i-a afectat vederea și, parțial, auzul. Pentru a doua oară într-un an, Blake se vedea pe punctul de a-și termina prematur cariera. „Dacă n-aș fi mers imediat la urgență, nervul facial afectat ar fi fost complet distrus și n-aș mai fi putut juca tenis niciodată”.

„A fost o perioadă infernală. Arătam infernal, de asemenea. Îmi puteam da seama cine sunt adevărații mei prieteni. Unii îmi ziceau: James, nu arată chiar așa de rău. Prietenii adevărați îmi ziceau: James, arăți oribil! Apoi făceau glume despre asta și încercau să mă facă să mă simt mai bine”.

James crede că acele probleme l-au ajutat să fie și mai puțin egoist. „Eram prea concentrat pe mine și pe nevoile mele în carieră. Genul acesta de egocentristm e destul de des întâlnit la sportivi. Acum sunt uimit de cât de preocupat numai de mine puteam să fiu. Acel an mi-a mai arătat că am rezerve în mine de care habar n-aveam. Obișnuiam să cred că o să mă prăbușesc dacă n-o să mai joc tenis, dar apoi mi-am dat seama că viața merge mai departe și fără tenis. Apoi, credeam că o să mor și eu dacă se va întâmpla ceva cu părinții mei. Chiar dacă a fost foarte dureros să-l pierd pe tatăl meu, faptul că i-am avut alături pe fratele meu și pe mama mea a fost de mare ajutor. Ei m-au trecut cu bine prin acea perioadă.

Obișnuiam să mai cred că plânsul e un semn de slăbiciune, dar am învățat că nu e adevărat. Acele descărcări emoționale te ajută să faci față următoarelor perioade grele din viață.

Cel mai important e, însă, faptul că sunt, totuși, binecuvântat. Am fost norocos să petrec timp cu tatăl meu înainte de a-l pierde. Am fost norocos să nu mă accidentez atât de grav pe cât aș fi putut-o face. Sunt norocos să am o familie grozavă, o carieră grozavă, o casă și o viață frumoasă. Toate astea ar fi putut să-mi fie luate într-o secundă, dar mă simt foarte norocos că le am.

Când se întâmplă lucruri rele, e simplu să-ți zici: De ce mie? Când, însă, se întâmplă lucruri bune, părem să reacționăm ca și cum le merităm, ca și cum ar fi ceva absolut normal și ni se cuvin. Poate că ar fi bine să ne întrebăm 'De ce mie?' și când ni se întâmplă ceva bine.

Nu mă consider mai puternic decât alți oameni. Sunt oameni peste tot în lume care au de-a face cu lucruri mult mai groaznice. Nu știi cât de puternic ești până nu ești încercat. Îmi place să cred că eu am depășit testul”.

După moartea tatălui său, Blake a adunat fonduri pentru cercetarea în domeniul cancerului, înființând Thomas Blake Sr. Memorial Research Fund ca să susțină cercetarea la un spital din New York. A organizat anual evenimente de binefacere și a adunat peste trei milioane de dolari.

S-a putut reîntoarce și la tenis, iar următoarea parte a carierei lui a fost memorabilă. În 2005, a jucat mai mult în turnee challenger, pentru că ajunsese în afara top 200. În august a ajuns în finală la Washington, pierdută cu Roddick, apoi a câștigat titlul la New Haven. A primit un wild-card la US Open, unde a reușit unul dintre parcursurile memorabile ale carierei sale. L-a învins pe Rafa Nadal, pe atunci locul 2, în turul al III-lea, apoi pe Robredo, înainte de a ceda într-un meci absolut fantastic, în sferturi, cu un Andre Agassi în vârstă de 35 de ani. Partida, despre care am scris pe larg în acest articol (plus video), este considerată un clasic, una dintre cele mai bune ale US Open.

În 2006, Blake a câștigat titlurile la Sydney și Las Vegas, apoi l-a mai bătut odată pe Rafa, în semifinalele Indian Wells, reliefând problema pe care Nadal a avut-o mult timp cu așa numiții „big hitters”. Finala a fost prima a lui de Masters și i-a oferit ocazia de a deveni primul afro-american de la Arhur Ashe încoace care să ajungă în top 10. Tot Arthur Ashe a fost și cel care i-a servit drept inspirație ca să se apuce de tenis. A pierdut însă finala cu Federer, jucătorul pe care l-a admirat cel mai mult și despre care a spus că e cel mai puternic adversar pe care l-a întâlnit vreodată.

În timpul verii, l-a bătut pe Roddick în finala de la Indianapolis și a ajuns până pe locul 5. A jucat din nou sferturi la US Open, pierzând la același Federer (după ce James câștigase primul set în tiebreak, 11-9). S-a calificat pentru prima oară la Turneul Campionilor, Tennis Masters Cup cum se chema atunci. L-a mai bătut o dată pe Nadal în grupă (un schimb memorabil, mai jos), apoi a trecut de Nalbandian în semifinale și s-a înclinat în finala cu Federer. Cu cinci titluri în cont (al doilea din circut după RF), James a terminat astfel sezonul 2006 pe locul 4, cea mai înaltă clasare a carierei.

În total, a adunat 10 titluri la simplu și alte șapte la dublu, plus Cupa Davis în 2007, despre care spune că este cel mai mândru moment al carierei. A putut face toate astea chiar și cu accidentul de la Roma, chiar și semiparalizia suferită, chiar și cu scolioza de care a suferit la 13 ani.

A scris o carte despre toate problemele prin care a trecut, o carte care a devenit rapid best-seller: „Breaking Back: How I lost Everything and Won Back My Life”, carte asupra căreia vom reveni, poate, într-o altă ocazie.

„Acele tragedii prin care am trecut sunt, de fapt, o formă de a-mi arăta cât de norocos sunt să ies din tenis pe picioarele mele, pentru că mi-aș fi putut termina cariera nu o dată, ci de două ori în 2004. O să-mi fie dor de vestiar, de băieți, de atmosferă, de competiție. N-o să-mi fie dor de drumuri și să trăiesc într-o valiză. Dar mă bucur că mă pot retrage când și cum vreau eu. Acum simt mai multă adrenalină când o privesc pe fetița mea trezindu-se decât pe teren”, spunea James la conferința de adio. Nu exclude să rămână, cumva, în tenis. I-ar plăcea să fie căpitanul echipei de Cupa Davis într-o bună zi și, poate, să comenteze.

N-a fost cel mai complet jucător, dar a reușit, cumva, să dea forței brute o eleganță nedisimulată. Rapid și puternic, James n-a trișat niciodată tenisul. A putut să primească cu brațele deschise acea înfrângere grea cu Agassi, meci pe care am avut șansa să-l văd în direct, pe care l-a pierdut de la 2-0 la seturi și un break avans în setul trei, și să-i spună lui Andrei, la fileu, „We should do this again”. Acum, la atâția ani distanță, vede acel meci drept „a fun way to lose”.

Iar mie unuia o să-mi fie dor întotdeauna de ușurința cu care lovea, de forehandul lui bubuitor cu care m-a încântat în 2005 și 2006, de meciurile memorabile pe care le-a jucat în acele două ediții de US Open, dar mai ales de atitudinea sa mereu pozitivă, cu care m-a făcut să-l admir necondiționat de rezultatele de pe teren. Big hitter, dar și big heart. L-am respectat mereu pentru cum a știut să-și gestioneze viața și cariera. Pentru că nu contează ce ți se întâmplă, ci cum reacționezi la ce ți se întâmplă.

„Sper din tot sufletul că am făcut lucrurile the right way. Nu mă păcălesc. Știu că am avut o carieră grozavă, dar nu una ieșită din comun, cât să rămână în cărțile de istorie. Nu e una care să ajungă în Hall of Fame, dar e o carieră de care eu sunt foarte mândru. Și sunt foarte, foarte norocos să am o viață după toată această carieră, alături de soție și de familie, o viață pe care o aștept cu mare drag. E mai mult decât mi-aș fi putut dori”.

Este, James. You did well.

Colaj de puncte relevante din cariera lui James

Reacții