Cum a stârnit tatăl lui Djokovic un val care l-ar putea atinge tocmai pe Nole

Aparent, Srdjan Djokovic crede că Federer e un om de proastă calitate. Am evitat să ies pe această declarație în titlul articolului, tocmai pe ideea consecventă de a evita formulările scandaloase în titlurile Treizecizero, idee căreia îi suntem consecvenți încă de la început. Da, sigur că ar fi făcut mai multe afișări, dar pe de altă parte, nu știu în ce măsură ar trebui să fie subiect de presă declarațiile unui părinte de sportiv, fie el și părintele numărului unu mondial. Am amintit, totuși, subiectul, dar pentru a-l trata dintr-o altă perspectivă, pentru că mi se pare mai interesant de dezbătut în ce măsură îl afectează ele tocmai pe Djokovic, târât fără voia lui într-un mic vârtej media creat tocmai de explozivul său tată.

Pe scurt, ca să setăm contextul, tatăl lui Djokovic, Srdjan, a dat un interviu unui cotidian sârbesc, Kurir, în care îi critică vehement pe Roger Federer și Rafa Nadal. Altminteri un interviu normal până la un punct, lucrurile devin foarte încinse spre final, când reporterul îl întreabă ce calitate a lui Nole îl face mai mândru. Răspunsul lui Srdjan: felul în care Novak manageriază momentele triste, înfrângerile dureroase. Cu multă grație, adică. Ceea ce e perfect adevărat. Am spus-o în multe ocazii: Novak nu primește suficient credit pentru maniera foarte demnă în care admite că n-a fost jucătorul mai bun de pe teren atunci când pierde, pentru maniera în care își felicită adversarul, atât direct pe teren, cât și la conferințele de presă și, în general, pentru că nu caută scuze ca să se justifice și ca să scadă din meritele oponentului. 

Dar Srdjan nu s-a oprit aici, și a mers mai departe: „Nu e vreun alt tenisman care să reacționeze mai bine ca Novak la înfrângeri. Federer o fi poate cel mai bun jucător din lume, dar ca om este exact opusul. L-a atacat pe Novak la Geneva, în Cupa Davis. A realizat de pe atunci că Novak va fi succesorul său și a făcut tot posibilul să-l discrediteze în orice fel posibil. Succesul lui Novak este incredibil, e ceva ce el (n.r. Roger?) înțelege și accceptă cu greu”.

Ook. Nu știu ce ar trebui scos în evidență de aici, faptul că tatăl lui Djokovic spune că Federer „o fi” cel mai bun jucător al tuturor timpurilor sau partea cu calitatea umană precară a elvețianului. Glumesc. Ceea ce vreau să subliniez este că reacția lui Srdjan, oricât de înțeles ar fi ea din punctul de vedere al unui părinte, este complet inoportună, și mai degrabă îi face rău fiului său decât să-i facă bine. De doi sau trei ani, poate mai mult, Novak face eforturi pe care le-aș numi aproape disperate ca să-și îmbunătățească imaginea, uneori prea stridente chiar, prea evidente. E politicos și respectuos cu toată lumea, își reprimă momentele în care ar spune ce gândește, a tăiat considerabil din rația de glumițe, giumbușlucuri și imitări pe teren, face acte de caritate impresionante, face orice gest pe care un mare campion ar trebui să le facă. Și TOT nu e de ajuns. A înțeles că trebuie să-și eleveze nivelul cu o clasă mai sus, luându-i ca modele chiar pe contemporanii săi ceva mai glorioși, ba chiar recunoscând pe față asta. Uhm, adică exact aceiași contemporani pe care tatăl său îi face acum una cu pământul. Pentru că, veți vedea, nu doar Federer e cel tăvălit.

Istoria tensiunilor dintre Federer și clanul Djokovic e una lungă și v-am scris despre ea pe larg, într-un articol separat, pe care îl puteți consulta aici. Când Djokovic Sr vorbește despre episodul Geneva, se referă la un meci de Cupa Davis jucat în urmă cu șapte ani, pe când Nole era doar un puști, departe de nivelul glorios din ziua de azi. Episodul e povestit în articolul amintit, dar, pe scurt, Federer l-a criticat aspru pe Djokovic, acuzându-l că a abuzat de time-out-uri medicale pentru a-l scoate din ritm pe Wawrinka. Când cei doi s-au întâlnit în manșa lor din respectiva întâlnire a țărilor lor, Federer l-a bătut rău, în trei seturi, și nu a făcut deloc eforturi să-și ascundă satisfacția.

De atunci, Djokovicii cei bătrâni au fost destul de expresivi în ce privește sentimentele lor față de elvețian. Ulterior, în 2008, mama lui Nole a declarat, după ce fiul ei l-a bătut pe RF la Australian Open, oprindu-i seria de 10 finale de Slam consecutive, că „Regele a murit, trăiască regele!”. Nole a câștigat, ce-i drept, acel AO, dar a avut de așteptat alți trei ani pentru un nou titlu de Slam și pentru a-și justifica statutul de „Rege”. Tot în 2008  a avut loc faimosul episod „Be Quiet, ok?” – vezi același articol citat -, petrecut la Monte Carlo.

Cert e că Federer și Djokovic n-au fost niciodată cei mai buni prieteni, asta e sigur. S-a simțit (și încă se mai simte, la o scară mai mică) tensiunea în meciurile lor, tensiune care a mai răbufnit din când în când – vezi declarațiile lui Federer după ce Djokovic a câștigat faimoasa semifinală de la US Open în care a salvat două mingi de meci, dintre care una printr-un retur din altă lume. Motiv pentru care meciurile lor plac foarte mult. DAR. De-a lungul ultimilor ani, lucrurile s-au schimbat considerabil. N-or fi ei tovarăși de bere, dar Federer l-a lăudat de multe ori pe Djokovic pentru comportamentul său, a recunoscut franc superioritatea covârșitoare arătată, per ansamblu, în ultimii trei ani de Nole, și, în general, i-a dat credit cu aproape fiecare ocazie. La rându-i, Novak l-a caracterizat pe elvețian drept o inspirație. Ca atare, nu sunt prieteni, dar nici nu se urăsc. 

A readuce în prim-plan un mic conflict petrecut în urmă cu ani buni, și tocmai acum, când Federer nu mai e o amenințare pentru Djokovic, ba chiar, în ochii presei, e un pic „la pământ” (noțiune discutabilă), arată ca o lovitură ieftină din partea lui Srjdan și un imens deserviciu făcut fiului său. 

Iar dacă atacul la adresa lui Federer are măcar justificarea unui moment declanșator din trecut, cel la adresa lui Nadal este aproape inexplicabil. Djokovic Senior, despre Rafa: „Când câștiga el în meciurile directe, Nadal îi era cel mai bun prieten al lui Nole. De când lucrurile s-au schimbat, nu mai sunt prieteni deloc. Nu e deloc sportiv”.

Și aici e o întreagă poveste. La urma urmelor, presupunând că ar fi adevărat, de ce-ar fi asta o problemă? Suntem oameni, nu cumva e normal să ne lăsăm afectați de ordinea cu care victoriile și înfrângerile ne tratează? În plus, Nole și Rafa sunt doi campioni imenși, care, vreme de mai bine de un an, și-au disputat aproape toate trofeele posibile, într-o serie de finale-thriller pe seama cărora încă se mai vorbește. Este dificil să fii, în același timp, și competitiv, și prieten bun cu omul cu care te lupți acolo jos, în arenă. Da, poate că amiciția mai strânsă era posibilă înainte, când Novak era departe de nivelul lui Rafa, dar e de la sine înțeles că lucrurile nu mai pot rămâne la fel când mizele sunt imense. Doi rivali enormi se pot respecta, dar e mai greu să fie amici la cataramă. Pur și simplu, nu e natural. Asta nu înseamnă că Rafa i-ar fi întors spatele drept răzbunare pentru că a început să mănânce bătaie finală după finală, așa cum insinuează Srjdan. 

Și Murray spunea, imediat după finala de la Wimbledon, că e greu (de fapt, mesajul era că „e imposibil”) să fii prieten apropiat cu un rival cu care te întâlnești mai mereu la vârful clasamentului. Dar britanicul se arăta convins că, atunci când își vor termina carierele, relațiile vor redeveni strânse între ei, precum în copilărie și adolescență. 

Dacă Federer n-a comentat câtuși de puțin, Rafa a avut o replică de dat: „Dacă vrea să știe cum mă înțeleg eu cu Novak, poate ar fi mai bine să-și întrebe chiar fiul”. Și iată cum Nole a picat la mijloc, fără să vrea, și în mod cert fără să-i pice bine.

N-aș fi transformat o declarație care conține o doză prea mare de orgoliu într-un subiect atât de detaliat, dacă n-aș fi simțit că ea, de fapt, servește drept un soi de pildă. La urma urmelor, dacă tot vorbim (nu noi, vorba vine) atât de mult despre ce lecții ar trebui să le servim copiilor, ce să le spunem și când să le spunem, poate că ar trebui să le mai servim una: când să tacă. De fapt, e o lecție pe care mai întâi ar trebui să și-o însușească tocmai ei, părinții de campioni. Pentru că sunt prea multe episoade în care vorbele sau acțiunile părinților nu doar că le fac un deserviciu, ba chiar au o influență cât se poate de negativă asupra carierelor copiilor. Vezi cazurile Dokic, Tomic, Wozniacki, Sanchez-Vicario și atâtea altele. Ca și în cazul managerilor de top, a căror primă misiune se presupune că ar trebui să fie pregătirea succesorului, primul lucru pe care ar trebui să-l facă un părinte e să știe când să se dea de tot la o parte.