Federer pierde din nou cu un jucător din afara Top 100: învins de Delbonis în semifinale la Hamburg

Vara de uitat a lui Federer continuă. Văzut ca o potențială trambulină pentru moralul și jocul său, turneul de la Hamburg s-a terminat tot dezamăgitor, cu o nouă înfrângere la un jucător din afara Top 100, lucru care se întâmplă pentru a doua oară consecutiv, după Stakhovsky la Wimbledon.

Nici racheta cea nouă n-a adus vreo schimbare dramatică în jocul elvețianului. Iar cel mai dureros capitol pentru fanii lui, mai dureros chiar decât înfrângerile propriu-zise, limbajul corpului pe teren adică, a rămas același. La cote minime.

E o surpriză de proporții pe hârtie, însă nu e deloc o surpriză raportat la ce s-a jucat în semifinala de la Hamburg. Delbonis, care a prins forma vieții la Hamburg, unde i-a mai bătut pe Robredo și pe Verdasco înainte de Federer, a fost jucătorul mai bun, mai ancorat în joc și, culmea, mai proaspăt fizic, de parcă nu el jucase maratonul de ieri cu Verdasco, un meci epuizant fizic și nervos, în care s-a salvat dintr-o mulțime de situații limită. Argentinianul de 23 de ani, considerat cândva următorul talent al țării sale de după mai ilustrul său compatriot cu care împarte primele trei litere ale numelui de familie, a mai impresionat și prin nervii de oțel cu care a atacat nu atât meciul în sine, cât momentele lui cruciale. De fiecare dată când miza și tensiunea a crescut, Delbonis a produs cel mai bun tenis al său, ridicându-se la înălțimea task-ului. 

Pe de altă parte, devine tot mai greu de spus în astfel de situații cât de bine a jucat outsiderul și cât de mult l-a ajutat Federer. A nu se înțelege greșit, nici vorbă în a-i tăia din merite lui Federico, tocmai am spus că a fost jucătorul mai bun, însă Federer a început să-și facă un obicei în a-i face pe adversarii săi să arate mai bine decât sunt de fapt. Lucru valabil și cu Stakhosvky (numărul 116 mondial, care săptămâna aceasta a pierdut în primul tur de calificări la Hamburg), și cu Delbonis (numărul 114 mondial), și cu alții de-a lungul anului. Asta, împreună cu motivația extremă pe care o capătă orice jucător, indiferent de nivelul său, atunci când îl întâlnește pe Federer – dorința de a obține ca suvenir o victorie contra elvețianului – rezultă o combinație care nu-i pică bine lui Roger. La asta se adaugă pasivitatea lui Federer, tot mai accentuată în ultima perioadă, dorința lui de a câștiga meciuri cu minim de efort, cu cât mai puțină investiție fizică, ceea ce nu pare să mai meargă.

În plus, lipsa de încredere – un termen care ar părea SF când vine vorba de RF – își spune și ea cuvântul. Când e presat iar jocul e pe muchie, Federer nu pare să mai aibă încrederea necesară ca să joace acele puncte zăpăcitoare pentru adversari. Așa s-a întâmplat azi, pe finalul meciului cu Delbonis, când Federer a plimbat mingea în momente în care ar fi avut nevoie de mai multă inițiativă. Delbonis, care a fost încântător prin lipsa lui de teamă și jocul solid cap-coadă, a sesizat ocazia și a fructificat. Iar când au existat mici portițe pe care Federer s-ar fi putut strecura în setul secund mai ales, în game-urile de 4-3 (singura șansă de break a setului secund) și la 5-4, sud-americanul a răspuns cu o serie de execuții excelente sub presiune.

Raportat la cum a mers acest turneu pentru Federer, iar nu e o surpriză majoră. Cu Brands, în primul meci, a pierdut clar primul set, dar a răspuns bine în seturile doi și trei. Cu Hajek a fost tern pe alocuri și a arătat aceeași pasivitate în concretizarea șanselor de break sau de set/meci, o problemă care se acutizează de la lună la alta. Iar cu Mayer a fost dominat clar în setul doi și împins până la capăt în decisiv, în care a trebuit să servească la 4-5 ca să rămână în meci. Ce-i drept, a răspuns cu cea mai bună serie de trei game-uri a săptămânii, un joc pe care și l-ar dori mai des. A recunoscut apoi că și Mayer ar fi meritat să câștige.  

Și nici măcar n-a fost cel mai greu traseu posibil. Gulbis n-a ajuns până la meciul cu Federer, și nici Lopez sau Janowicz. Dacă ar fi trecut de Delbonis, mi-e teamă că, exceptând o schimbare dramatică peste noapte, Federer ar fi plecat cu șansa a doua cu Fognini: italianul este într-o formă fantastică în ultimele săptămâni. A câștigat titlul la Stuttgart și i-a bătut clar, printre alții, pe Haas și Almagro aici. 

Există însă și reversul medaliei. Oricât de tentant este să dramatizăm totul, mai ales când vine vorba de Federer și căderea lui abruptă, nu cred că e cazul, din câteva motive majore:

Unul la mână – schimbarea rachetei. Este un factor fundamental, deloc de neglijat, în fapt, imposibil de scos din discuție. Oricine urmărește tenisul înțelege cât de greu este procesul de acomodare cu o rachetă nouă. Cu atât mai mult în cazul lui Roger, care a jucat o viață întreagă cu o altă rachetă, de care îl leagă tonele de performanțe obținute. Și ca un exemplu, poate vă mai amintiți ce a pățit Djokovic acum câteva sezoane, când a făcut, la început de an, trecerea la Head. În primele meciuri părea pierdut. Federer a câștigat, totuși, trei meciuri, dar mai are de muncă înainte să se acomodeze cu noile circumstanțe. Însă asta e un proces care va dura. Și poate la US Open vom putea să avem o idee clară despre rezultatele acestei schimbări.

Doi la mână – e discutabil dacă spatele l-a chinuit din nou și dacă asta a fost un factor. Iar o dovadă că nu iese fum fără foc este captura de mai jos, care îl arată pe Roger cu plasturi pe spate, pe sub tricou.

Mândru cum îl știm, Federer n-a făcut nici acum vreun apropo referitor la această ipotetică problemă, însă senzația a fost că s-a mișcat cu reținere, pe alocuri, în meciurile cu Mayer și cu Delbonis. Serviciul slab – pentru standardele lui – este iarăși un indiciu în acest sens, ca și deja faimoasa vestă purtată în setul doi cu Mayer, într-o seară foarte rece la Hamburg. Eventualele dureri ar explica și acel limbaj al corpului posac, întunecat, pe care l-a afișat în ultimele zile. Dar atunci se pune problema de ce ar mai fi venit la Hamburg (și, mai apoi, Gstaad), două turnee pe zgură. De ce s-ar mai fi expus la o astfel de muncă suplimentară dacă nu era sută la sută din punct de vedere fizic? Acomodarea cu racheta putea fi făcută, dacă tot trebuia să aleagă niște turnee de vară, și pe hard-ul nord-american, unde ar fi putut să adauge un alt turneu din US Open Series, alături de Mastersul Canadei și cel de la Cincy: doritori s-ar fi găsit cu nemiluita. De ce să riște să-și supună corpul la, teoretic, cea mai solicitantă suprafață? Și, mai ales, de ce să riște un nou eșec deloc ușor de înghițit, la un jucător cu clasament mic, eșec pe care până la urmă nu l-a mai putut evita?

Trei la mână – și poate cel mai important. Faptul că Federer a decis să-și schimbe racheta la aproape 32 de ani, să-și asume un astfel de risc major, este, pentru mine, cel mai important semn că, deși nu o arată pe teren, Federer e „acasă”. Că își dorește în continuare să pună capăt acestei perioade negre, că vrea să reducă din ecartul dintre el și primii patru. Că face eforturi pentru a continua să rămână la cel mai înalt nivel cu putință. Ceea ce, la urma urmelor, ar trebui să conteze. Pentru că nimeni și nimic nu l-ar putea obliga altfel să alerge, în plină vară, pe zgura încinsă a unor turnee de 500 și 250, în loc să petreacă timp de calitate alături de fetițele lui undeva într-un colț ferit de lume.

Au fost și semne bune, per total, pentru Federer în această săptămână. Racheta cea nouă pare, într-adevăr, să-i adauge un plus de putere în anumite momente, însă asta a trecut cumva în umbră, din cauză că forehandul, his moneyshot, a funcționat foarte slab întregul turneu. Forehandul ar trebui să beneficieze de surplusul de putere, dar Roger a suferit mult pe această parte, a jucat cu reținere, ba chiar s-a ferit, uneori, să atace cu dreapta. Nu e nimic întâmplător în faptul că aproape toate strigătele sale de descărcare pe care le-a făcut toată săptămâna au venit la capătul unor (rare) lovituri direct câștigătoare cu dreapta. Ca și când s-ar fi descătușat de o teamă care i-a stat în coaste. Paradoxal, reverul a fost însă remarcabil de solid.

În concluzie, Federer a venit la Hamburg în căutare de puncte și de încredere. N-a obținut mai niciuna, nici alta, deși a spus că arde de nerăbdare să câștige cât mai mult în această vară. A câștigat trei meciuri, însă a sfârșit cu un alt eșec care ridică semne de întrebare. Este, ca să închid cercul, al doilea la rând cu un jucător din afara top 100 (asta după ce adunase 63 de victorii consecutive în astfel de meciuri) și, alt reper statistic, este PRIMUL eșec al lui Federer contra unui puști din generația 90. Federer luase, de fiecare dată în ultimii ani, foarte în serios aceste meciuri, ca și cum l-ar fi extramotivat, găsind ceva provocator în a-și păstra intact bilanțul contra lupilor tineri. Not this time.