Moare tenisul? Ah. Dacă aș fi fost abonată la “Sports Illustrated”, care a ieșit cu întrebarea asta pe copertă în '94, v-aș fi putut lămuri cum suna previziunea lor. Dar n-am găsit articolul online și nu cred că merită efortul să cumpăr exemplarul de pe eBay, unde e între 1$ și 16,99 $ (plus shipping). Mi-e suficient, pentru un răspuns decent, să mă uit în jur și să sper că “Sports Illustrated” nu s-a făcut de baftă profețind în '94 că "da, moare tenisul". Până la urmă, asta-i și frumusețea cu previziunile: dacă avem răbdare, nu mai trebuie să ne muncim cu validarea lor. Viața se descurcă exemplar și fără ajutorul nostru.
"DACĂ AVEM RĂBDARE", SPUNEAM. N-avem, evident. Creierul nostru, spun neuro-oamenii-de-știință, percepe incertitudinea ca pe o durere pe care încearcă sistematic s-o evite. Purtăm în cranii niște “mașinării de făcut previziuni”, explică un american pe nume David Rock care se laudă cu doctorat în "neuroștiința leadershipului” (da, cică ar exista așa ceva). Iar mașinăriile astea care ne conduc au propriile lor obiective, care de obicei scapă modelelor noastre cumincioare, frumos argumentate, despre cum ne propunem să fim. Creierul ar avea în total, spune Rock, cinci obiective - iar unul dintre ele ar fi dobândirea de certitudini. Putem fi deci iertați, deci, pentru frivolitatea cu care sprijinim de milenii, cu foamea noastră de previziuni, industrii întregi - de la ghicitul în stele la analiștii financiari, de la astrologie la think tanks pe politici globale, statisticieni, forecasteri, futurologi și ce mai vreți voi.
LUMEA CELOR CARE NE SPUN "CUM VA FI LUMEA" E PESTRIȚĂ RĂU. Îmi vin în cap doar trei făpturi care au primit, istoric vorbind, apelativul de “oracol” (sigur sunt mai multe și nu le știu eu). Prima ar fi Pythia, preoteasa lui Apollo, despre care oamenii credeau că - de la locul ei de muncă din Delphi - ar traduce răspunsurile zeilor pentru muritorii care veneau la ea cu câte-o angoasă. Nu cred că pe Pythia ar mai lua-o azi în serios cel mai puternic șef de stat al momentului (Alexandru Macedon, cel care l-a avut ca dascăl personal pe însuși Aristotel, i-a făcut o vizită înainte de campania în Asia - să nu uităm totuși). Dar nici nu cred că Pythia ar muri azi de foame, scâncind după clienți. Ba aș zice că, dacă s-ar fi gândit să mai și scrie ceva, ar sta binișor cu încasările (pentru comparație, Nostradamus încă are un brand ultraprofitabil; a depășit, cu "Profețiile" lui încâlcite, pragul de 200 de ediții).
Al doilea nume care-mi vine în cap e "oracolul-caracatiță", care între 2008 și 2010 s-a ocupat cu prezisul rezultatelor meciurilor de fotbal. Previziuni presupunem noi, cei din specia Homo sapiens, că ar fi făcut; tehnic vorbind oracolul-caracatiță, botezat creștinește Paul, se hrănea pur și simplu. În ajunul fiecărui meci important al echipei Germaniei, Paul căpăta două cutii transparente cu mâncare, fiecare cu câte un steag atașat. Alegea, previzibil, să mănânce mai întâi fie dintr-o cutie, fie din cealaltă. Cheia de interpretare? Ei bine, luați aminte: urma să câștige echipa al cărei steag era înfipt în cutia din care animalul mânca prima dată. Rata de succes a oracolului-caracatiță? 85%. Bietul de el, succesul neașteptat era să-l ucidă la un moment dat. Când a prezis - în mod corect - că Germania va fi învinsă de Spania la World Cup 2010, un grup de suporteri nemți a cerut ca Paul să fie ucis și mâncat. A fost apărat bine; premierul spaniol de-atunci a scăpat chiar o glumă, spunând că Spania se oferă să asigure protecția oracolului.
Sigur, cariera lui Paul a fost prea scurtă pentru o validare pe volume mari de date - specia trăiește doar câțiva ani, din câte înțeleg. Aș zice că, dacă ar fi fost longevivă și ar fi muncit meci de meci, nu numai la Europene și World Cup, caracatița-oracol s-ar fi stabilizat la o rată de succes de 50% (echivalentul datului cu banul, cum ar veni). Dar a murit la timp și a intrat deja în legendă - cel puțin pentru o vreme. Are un mic templu în muzeul marin din Oberhausen, unde a trăit și a mâncat din cutii transparente în ajunul meciurilor; are o aplicație de iPhone (“Ask the Octopus”); ba chiar a primit, în iunie 2014, un semn de recunoaștere de la Google, care i-a dedicat în timpul World Cup un doodle fix pe homepage.
Acestea fiind zise, putem ieși, în fine, din zona cu zâmbete. Ultima dintre cele trei făpturi cunoscute mie care duc în cârcă apelativul de "oracol" e un domn de 84 de ani. I se zice "oracolul din Omaha" încă de prin anii '80, când avea o avere de vreo jumătate de miliard de dolari. Între timp averea i-a crescut la 73 miliarde $ și oamenii au început să vină cu zecile de mii la o adunare anuală pe care o prezidează ("Woodstock-ul capitalismului"). Nu cred totuși că Warren Buffett - descriptorul lui alternativ e "cel mai mare investitor al tuturor timpurilor" - și-a propus vreodată să devină "oracol", adică să adune în jurul lui oameni care-l ascultă cu gura căscată și-și iau deciziile după spusele lui. Cred pur și simplu că face parte din specia aceea de oameni remarcabili care-și fac treaba atât de bine încât ceea ce gândesc devine hrană pentru foamea noastră de certitudini. Oameni ca el fac uneori previziuni propriu-zise, dar de obicei se limitează la "educated guesses". Oricum s-ar numi, spusele lor merită ascultate și luate în calcul - plus că trăiesc mai mult decât caracatițele și vorbesc mai clar decât preotesele lui Apollo.
UNELE DINTRE PREVIZIUNILE LOR PICĂ TESTUL TIMPULUI, e drept. Dacă ar fi să numesc domeniul cu riscul cel mai mare de previziuni greșite, aș zice că e tehnologia. Încerc să trec repede peste o sursă clasică de glume în zona IT - declarația din 1943 a președintelui de-atunci al IBM, Thomas Watson, care a prezis că "există o piață globală de probabil cinci computere". Ne dă mâna să râdem de el acum, este? Dar dacă am fi trăit în 1943 cum am fi judecat oare? Mergeți de vedeți "Imitation Game", cred că or să-l pună pe liste și ăștia cu Oscarurile. E un film despre Alan Turing, un matematician britanic care a descris, într-o lucrare din 1936, prima mașină - un model teoretic, nu făcut din piese - care simula logica de funcționare a unui computer. În condițiile astea, mie mi se pare 100% iertabil că Watson prezicea, la doar șapte ani după ce Turing imagina primul computer modern, că piața globală e de vreo cinci computere. Mai amuzant mi se pare comentariul făcut acum șapte ani de CEO-ul de-atunci al Microsoft, Steve Ballmer, care râdea de se fărâma în fața fanteziei Apple de a vinde la prețuri exorbitante, de 500 $, telefoane fără taste - care n-ar fi fost de niciun folos, vezi bine, oamenilor din business, care se ocupă cu trimisul mail-urilor. Ba am una și mai gravă decât mișto-ul făcut de Ballmer pe tema iPhone-ului: în 2004, Bill Gates prezicea că "în doi ani problema spam-ului va fi rezolvată". Au. Oare la ce s-o fi gândit când a zis asta?
SUNT TOTUȘI PREVIZIUNI CARE TREC TESTUL TIMPULUI ÎNTR-UN FEL DE NEÎNȚELES. Intrăm pe tărâmul scriitorilor de science fiction și al oamenilor de știință; până la urmă, e natural ca în urma visătorilor și cercetătorilor să vină și "cei-care-fac". Jules Verne imagina în 1865 o călătorie pe lună; după 104 ani îi împlineau imaginația americanii. H.G. Wells vorbea, în 1914, despre "bomba atomică" - la vremea respectivă proiectul nu era sustenabil nici măcar la nivel teoretic, dar radioactivitatea era totuși studiată de vreo două decenii, să nu uităm. Mai departe, un tip pe nume Robert Boyle, chimist, vorbea în 1660 de "vindecarea bolilor la distanță sau măcar prin transplant". Tare, nu? Cât despre Nikola Tesla, inginer și inventator sârb - probabil unul dintre cei mai interesanți vizionari ai istoriei - acesta vorbea în 1909 de transmiterea mesajelor wireless; nici nu pot să-mi imaginez cum a putut să-și imagineze așa ceva. Americanii nici n-apucaseră să tragă la vremea aceea linii telefonice între coasta de est și cea de vest.
Campionul categoriei însă, după gustul meu, e un rus care în 1863 a prevăzut, la centigram, masa atomică și bună parte dintre proprietăți pentru zeci de elemente nedescoperite încă: da, e vorba de Dmitri Mendeleev. Printr-un insight de geniu, Mendeleev a imaginat o logică extraordinar de fină de ordonare în tabel a celor aproape 60 de elemente descoperite până atunci. I-au rămas, în total, la vreo 40 de pătrățele goale. Nu știa ce să pună în ele - elementele încă nu fuseseră descoperite - dar putea spune cam cum ar trebui să arate și să se comporte acestea. Of, îmi pare tare rău că nu v-a plăcut chimia. Îmi pare rău că profesorii voștri n-au știut să vă arate cât de senzațională e legea periodicității și ce formidabil e că un om a putut intra, cu instrumentele rudimentare de-atunci, în alcătuirea intimă universului. Apropo de Mendeleev, să știți că circulă un mit cum că, pe când era la director la oficiul de măsuri și unități al Rusiei țariste, ar fi stabilit "standardul rusesc" de tărie al vodcii (40% alcool și 60% apă, cică). Nu-i adevărat. Mitul e parte din războiul ruso-polonez pentru paternitatea vodcii. Dar ceva-ceva trebuie să fi avut totuși Mendeleev cu vodca, bănuiesc eu, de vreme ce teza lui de doctorat a purtat titlul "Discurs despre combinația dintre alcool și apă".
MAI ÎNCOACE E TOT MAI GREU CU VALIDĂRILE. Sigur, există așa-numitele "micropreviziuni" - estimările pe termen scurt. Cu ele e simplu. Când eram redactor șef la "Business Magazin", prin 2005-2006, colegii mei făceau în fiecare decembrie - ideea a fost a lui Laurențiu Ispir, predecesorul meu - previziuni pe euro. Cât va fi euro, frate, anul ăsta? (variațiile de la un an la altul erau mai mari decât ceea ce vedem acum, deci angoasele la alcătuitul de bugete erau mai dureroase). Nu făceam noi, jurnaliștii, previziunile - noi le adunam de la analiști și oameni din business și făceam medii. Dar dezbăteam noi oare la sfârșit de an, uitându-ne înapoi, să vedem dacă am dat-o în bară sau nu? Nu-mi amintesc. Îmi amintesc, în schimb, un text despre previziuni publicat de "The Economist" în 1999, în buză de nou mileniu. Titlul era memorabil - "We woz wrong" - iar articolul începea așa: "Ziarele se grăbesc să-și cucurigească triumfurile predictive. Dar cum e când o dau în bară? Redactorul șef al The Economist își asumă aici recentele noastre, ăăă, dezamăgiri - și explică de ce previziunile sunt atât de frecvent greșite".
SUNT GREȘITE CEL MAI ADESEA PENTRU CĂ, deși noi numim la grămadă "previziuni" tot ceea ce scriem sau spunem despre viitor, adesea e vorba doar de niște "educated guesses". Gânduri din categoria "eu cred că...", "eu mă aștept să...". Nu, nu e ca la Mendeleev, să-ți rămână o pătrățică goală sub aluminiu și să zici "ahaaa... aici lipsește ceva care ar trebui să arate așa". A prezis cineva, de pildă, că ISIS va reuși să captureze în 2014 Mosulul? Dacă a prezis, mea culpa - eu n-am auzit. Ori că Rusia se va înstăpâni în Crimeea? N-am auzit. Că prețul petrolului va scădea la 60 de dolari? N-am auzit. Și, dacă s-ar fi găsit cineva să prezică, l-aș fi crezut? Am dat noi crezare celor 2-3 voci mai răsărite care vorbeau, prin 2006-2007, de o iminentă apocalipsă financiară? Nu mai vorbesc de Zidul Berlinului, probabil cel mai mare eșec în materie de predicție al CIA. E greu tare, nu? Stăm călare pe munți de informație, credem că avem lumea sub control, dar totuși sunt o mie de lucruri esențiale care ne alunecă, precum țiparii, din mâini.
Avem, în compensație, pe cineva care inventariază și explică acele lucruri esențiale care ne scapă: un individ de 50+, libanezo-american care se auto-prezintă drept grec ortodox, cu mai multe școli de business la centură decât i-ar putea trebui cuiva, profesor de finanțe matematice - sau matematici financiare, nu știu cum să traduc - și care de vreo zece ani încoace teoretizează pe marginea unor evenimente tip Zidul Berlinului. Le-a botezat "lebede negre". Trei sunt caracteristicile lebedelor negre, spune Nassim Nicholas Taleb. În primul rând sunt surprinzătoare. În al doilea, au un impact major asupra lumii. Și în al treilea rând, după ce s-au petrecut par să fi fost totalmente anticipabile ("cum de nu ne-am dat seama că va lovi criza?” - era evident că va crăpa: aveam subprimele, exuberanța irațională, derivatele, etc.). Cărțile lui Taleb sunt interesante fie și pentru faptul că se joacă imprevizibil oarecum cu informație pe care o avem de obicei la îndemână. Poți să nu fii de-acord cu el, dar merită să știi ce gândește, cred. Vorbește despre previziuni, la urma urmei - și chiar dacă nu potolește foamea de certitudini a creierelor noastre, măcar o ia peste picior la modul bine argumentat.
PREVIZIUNI PE 2015? N-am ceva anume de zis acum, pe 13 ianuarie 2015. Citesc însă cu respect și curiozitate ce au alții de spus. Din potopul de liste și clasamente care umplu lumea le aleg, cât mă pricep, pe cele cu autori competenți. Ei știu mai multe decât mine pe domeniile despre care scriu, așa că mă încred în discernământul lor, le prețuiesc curajul de a scrie negru pe alb ceva verificabil la sfârșitul anului - sau al deceniului - și sunt gata să-i privesc cu simpatie chiar și atunci când concluziile lor se vor fi dovedit greșite, în ciuda datelor corecte și a argumentațiilor oneste. La prevăzutul trecutul suntem destul de buni cu toții, la urma urmei. N-am prevăzut la începutul textului chiar eu, care nu știu o boabă de tenis, că în ultimii 20 de ani sportul ăsta n-a murit?