Întâi, să revedem ce înseamnă mai exact Big Four, un termen împrumutat de presa mainstream de tenis cel mai probabil din fotbalul englez, unde careul Manchester - Arsenal - Chelsea - Liverpool a dominat atât sportiv, cât și economic, Premier League. E greu de crezut că sintagma a fost inspirată de una dintre numeroasele alte uzuri ale expresiei, care variază de la principalele puteri semnatare ale Declarației Națiunilor Unite din 1942 și până la grupul celor mai influente patru instituții bancare din lume. Federer, Nadal, Djokovic și Murray n-au semnat nimic împreună, însă puterile lor unite echivalează cu o perioadă fără precedent în istoria modernă a tenisului, incomparabilă cu nicio altă eră. Cifrele sunt înspăimântătoare. Din 2005 și până în prezent, cei patru au câștigat împreună 36 din cele 40 turnee de Grand Slam disputate, 75 din 90 turnee de Masters, 8 din 10 Turnee ale Campionilor și 2 din tot atâtea Turnee Olimpice disputate. Asta înseamnă că un procent de 85 la sută din totalul celor mai relevante competiții pe care le programează tenisul masculin internațional le-a revenit celor patru. Asta, ca să rezumăm într-o singură statistică performanțele lor cumulate, pentru că numai lectura și analiza întregii liste de trofee Big Four ar avea nevoie de propriul proiect special.
Nimeni nu s-a putut strecura în acest grup suficient de convingător încât să-l spargă. Doar șapte jucători au reușit vreodată să câștige un turneu la care toți cei patru au fost înscriși la start, cel mai recent fiind Stan Wawrinka, la Australian Open 2014. Sunt faimoase declarațiile unor jucători precum Berdych, Tsonga, Del Potro sau Wawrinka, altminteri tenismeni competenți, care au deplâns, în glumă sau în serios, ghinionul de a fi contemporani cu Cei Patru.
Drept consecință, tot Cei Patru au pus stăpânire și pe clasamentul ATP. De la 25 iulie 2005 și până în prezent, n-a fost nici măcar o singură zi în care primele două locuri să nu le aparțină lor, într-o combinație sau alta. Cinci ani de zile, între 2005 și 2010, locurile 1 și 2 au fost ocupate numai de Federer și Nadal, făcându-l pe ultimul să proclame, în 2011, că dominația perechii cunoscute și sub numele de Fedal a luat sfârșit, odată cu ridicarea lui Novak Djokovic. Dar tocmai de aici vine și farmecul și unicitatea acestui grup. Nicăieri în istorie nu s-a mai pomenit ca patru jucători (sau trei plus unul, pentru cei care contestă apartenența lui Murray la acest grup) să poată atinge concomitent perioade de măreție precum au făcut-o ei. Niciodată un grup de jucători n-a influențat într-o asemenea manieră popularitatea tenisului, n-a stârnit pasiuni, interese și rivalități precum ei și n-a adus atâția bani în sport, trăgând după ei audiențele la cote rar întâlnite. Atât de sus, încât discuția se poartă deja cu îngrijorare despre ce va urma când, rând pe rând, Roger, Rafa, Nole și Andy vor coborî nivelul și vor ieși din sport. Cel mai probabil va urma o perioadă naturală de reflux, ori aceasta nu e nici măcar o predicție, e o normalitate.
În ultimele două sezoane, semnele de slăbiciune s-au înmulțit, anticipând parcă începutul sfârșitului. La fel s-au înmulțit și vocile care proclamă începutul unei noi ere. În 2013, Federer a avut cel mai prost an al carierei sale, coborând până pe locul 8, din cauza unui rar amestec de accidentări și formă sportivă proastă. În 2014, a venit rândul lui Murray. De la înălțimea celor două titluri de Slam câștigate, britanicul a ajuns la marginea Top 10, pierzând în repetate rânduri meciurile cu ceilalți colegi din Big Four. La rândul său, Nadal s-a luptat în ultimele sezoane în principal cu propriile limite fizice, el căutând cea mai bună abordare pentru a-și prelungi cariera. Accidentările numeroase l-au scos din circuit pentru șapte luni între 2012 - 2013 și i-au afectat serios performanța pe teren în pasaje importante din 2014. Cât despre Djokovic, deși a rămas mai mereu în frunte, n-a mai putut menține dominația infernală impusă în 2011, alternând momentele de strălucire cu cele de vulnerabilitate.
Peste toate astea, revolta plutonului a fost pentru prima oară substanțială în 2014, când doi jucători din afara Big Four au reușit să câștige titluri de Slam, Wawrinka și Cilic. Finalul de an i-a găsit însă pe challengeri fără aer și fără resurse, ei clacând în serie la Turneul Campionilor. La trasul liniei, Roger, Rafa, Andy și Nole au strâns, chiar și într-un an prost pentru standardele lor, șapte Mastersuri din nouă, Turneul Campionilor și nouă semifinale din 16 posibile la Slamuri.
Natural, 2015 ar urma să fie un an și mai prost decât anteriorul, iar argumente se găsesc. Federer va împlini 34 de ani în cursul anului și are patru copii acasă, Djokovic, recent devenit părinte, va trebui să lupte mereu cu pierderile tot mai surprinzătoare de concentrare și nu mai e jucătorul clutch, impecabil cu spatele la zid, precum obișnuia să fie. Iar operațiile suferite de Nadal și de Murray vorbesc de la sine pentru aceștia. “Am ajuns la sfârșitul erei?” e sintagma cel mai des regăsită în articolele de început de an. Nu atât de repede. Dar tema va rămâne principalul subiect al anului, indiferent în care direcție va bate vântul.
Care sunt subiectele importante de urmărit în 2015?
Federer va targeta o revenire simbolică pe primul loc și are toate șansele să o obțină
Pe final de sezon 2014, Federer a ajuns într-o poziție nesperată: la sub 500 de puncte de primul loc, chiar și în condițiile în care nu a reușit să câștige vreun titlu de Slam, explicabil prin constanța rezultatelor în restul turneelor (a ajuns în 11 finale, câștigând cinci dintre ele și a avut cele mai multe victorii din circuit). Finalmente, exact lipsa unui titlu de Slam l-a făcut să rateze locul 1, însă parcursul neașteptat de bun din sezonul anterior funcționează ca un balsam pentru încrederea campionului elvețian. Deși în iarna carierei, Federer se păstrează incredibil de fit și se arată dispus să se reinventeze și să facă tot ce trebuie pentru a-și menține relevanța și a-și prelungi cariera. De-a lungul ultimului an, el și-a schimbat regimul de antrenament, și-a schimbat antrenorul, racheta și a trecut la un joc și mai ofensiv, fiind, practic, singurul jucător de top din lume care joacă în mod constant serviciu-voleu.
Finalul pozitiv din 2014 l-a încurajat pe Federer și l-a făcut să își recalculeze un pic prioritățile. Astfel, el va ținti revenirea pe primul loc în lume, o performanță istorică, din toate punctele de vedere. La doi ani de când i-a cedat fotoliul de lider lui Djokovic, elvețianul ar putea deveni cel mai în vârstă lider mondial din toate timpurile, titlu neoficial care îi aparține acum lui Andre Agassi, care a ocupat locul 1 la 33 de ani și 131 de zile.
Ar fi a patra înscăunare a lui Roger în fruntea ierarhiei mondiale, el deținând deja recordul, cu cele 302 săptămâni în care a ocupat primul loc. “Ar fi special să pot reveni pe locul 1. Sunt mulțumit că există această oportunitate, după anul pe care l-am avut și tenisul pe care l-am jucat”.
Dar Olderer, cel mai nou alint pe care i l-au găsit fanii în Social Media, nu se va limita doar la o apariție pasageră, de context, pe primul loc, chiar dacă perioada în care l-ar putea păstra ar fi, de data asta, mai puțin relevantă. Roger crede că are din nou jocul să câștige un titlu de Grand Slam, distincția supremă pentru orice jucător. Ultimul titlu a venit în 2012, la Wimbledon, iar înainte de acela, precedentul a fost tocmai în 2010, la Australian Open. Asta înseamnă doar două Slamuri în ultimele cinci sezone, un procent nu tocmai încurajator pentru un jucător de 33 de ani. Tot Wimbledon va rămâne și anul acesta cea mai bună șansă pentru elvețian, dar și contextul în care urmează să se dispute Australian Open îi este favorabil. Un al 18-lea Slam ar putea fi exact ce-i lipsește lui Federer (dacă îi mai lipsește ceva) pentru a fi declarat cel mai bun jucător din toate timpurile.
Dincolo de discuția pe plan sportiv, discuția despre retragerea lui Federer va continua să fie prezentă într-un colț al minții pentru fiecare urmăritor al tenisului, ca o grijă difuză, dar permanentă, la care nu vrei să te gândești prea mult. Din acest motiv, se va dezvolta un curent de context: veți citi de multe ori sintagme precum “să ne bucurăm de el cât se mai poate”, vă veți auzi prietenii făcând eforturi ca să-l prindă live la un meci pe undeva prin lume, iar popularitatea și simpatia pentru el, oricum la cote fără precedent, vor crește și mai mult în continuare. Fiecare meci important jucat de el va fi ca o mică sărbătoare. Nu trebuie să ne facem, însă, prea multe griji momentan. Dacă va fi sănătos, Federer va juca în mod sigur tot sezonul 2016, și poate chiar și dincolo de el. La început de an a trecut de borna 1.000 de victorii și a discutat, mai în glumă mai în serios, despre timpul de care ar avea nevoie ca să-l ajungă pe Jimmy Connors (1253) în fruntea topului all-time. “E aproape imposibil, dar nimic nu e exclus”, a spus el.
Djokovic va căuta să-și completeze bilanțul cu titlul de la Roland Garros
Novak Djokovic începe 2015 ca “the man to beat”, liderul mondial en-titre. Primul obiectiv al sârbului va fi să-și recupereze titlul la Australian Open, Grand Slamul său favorit, însă prioritatea numărul 1 a anului va fi cu totul alta: Novak va căuta cu toate forțele titlul la Paris, la Roland Garros, singurul Slam pe care nu l-a câștigat niciodată și de care are nevoie pentru a-și completa colecția personală.
De-a lungul ultimelor sezoane, sârbul a fost mereu aproape, însă s-a lovit fie de ziua magică și de orgoliul lui Federer, în 2011, fie de obstacolul de netrecut pe zgura pariziană pentru oricine pe care nu-l cheamă Soderling. Rafa. Orice a încercat Djokovic s-a dovedit insuficient, indiferent că s-a concentrat pe sezonul de zgură sau, dimpotrivă, a tratat cu mai puțină atenție turneele pregătitoare. Eșecul din 2014 a fost cel care l-a zdruncinat cel mai tare. Deși a ajuns în formă excelentă la Paris și deși Nadal a avut poate cel mai prost sezon al său pe zgură, iar cu câteva săptămâni mai devreme sârbul îl învinsese clar, Novak s-a prăbușit din punct de vedere mental atunci când i-a fost lumea mai dragă, în ziua finalei.
În 2015, tot acest dans o va lua de la capăt. Când se va apropia sezonul de zgură, va fi din nou tema principală de discuții. Niciun alt jucător nu e perceput cu șanse reale de a-l bate pe un Nadal sănătos la Paris în afară de Djokovic, iar dacă sârbul nu se va ridica la înălțimea task-ului, atunci Rafa va porni cu șanse foarte mari la un record nemaiauzit și greu de imaginat: titlul cu numărul 10 la Roland Garros.
Cum Rafa e responsabil de 6 dintre cele 10 înfrângeri înregistrate de Djokovic la RG, e limpede de ce Djokovic încearcă să nu pună prea multă presiune pe el, așa cum s-a întâmplat în anii anteriori, mai ales în 2012, când Nole era pe punctul să reușească un Non-Calendar Year Grand Slam: “N-aș vrea să mă gândesc decât la faptul că voi face tot ce pot eu să îl împiedic pe Rafa să câștige”, a zâmbit sârbul la începutul anului, vorbind deja despre principalul său obiectiv din an. ”Cred că totul depinde de perspectiva din care privești lucrurile. Când îți propui un obiectiv nu e bine dacă te gândești la presiunea cu care acel obiectiv vine la pachet. Încerc să mă folosesc de alt tip de izvoare de motivație. Obiectivul cuceririi unui Slam, sau obiectivul de a fi numărul 1 în lume mă motivează și mă face să merg mai departe. Dacă nu ai motivație, totul devine de două ori mai greu de făcut. Tot ce a reușit Rafa până acum e imens. Are 28 de ani, e în vârful carierei. E un campion incredibil, pe teren și în afara lui. Am jucat împotriva lui de peste 40 de ori și aș spune că e cel mai mare rival al meu”.
Dacă va reuși titlul la Roland Garros, Novak va intra pe o listă exclusivistă de jucători care s-au impus în toate turneele de Grand Slam, listă ce cuprinde acum doar șapte nume: Fred Perry, Don Budge, Rod Laver, Roy Emerson, Andre Agassi, Roger Federer și Rafael Nadal.
Nadal va căuta să-și apere și să-și consolideze dominația pe zgură, dar și să-și prelungească pe cât de mult posibil cariera
La final de 2013, când a dus la bun sfârșit un sezon excepțional, Nadal era bine cotat în cursa de urmărire a lui Federer în ce privește titlurile de Grand Slam câștigate de cei doi - un alt subiect evergreen al tenisului în epoca Big Four. În 2014, el a mai redus cu încă un titlu diferența, scorul fiind acum de 17-14 în favoarea lui Federer. Nadal încă mai este bine plasat în această cursă de la distanță, dar pare a mai fi pierdut din viteză după problemele de sănătate din ultimul an, un lait-motiv al întregii lui cariere.
Un moment extrem de important s-a petrecut la AO 2014, când Nadal, care pleca mare favorit în finala cu Wawrinka, a suferit din cauza durerilor la spate, ratând ceea ce mulți dintre fanii săi au simțit a fi un titlu de Slam accesibil. Rafa ar fi putut avea acum 15, dar nu-i mai puțin adevărat că, în același an, Federer ar fi putut avea 18, dacă n-ar fi dat peste un Djokovic din cale afară de inspirat în finala de la Wimbledon. De aceea, per total, 2014 rămâne un an pozitiv pentru spaniol din acest punct de vedere.
În noul an, el va căuta în continuare să mai taie din acest ecart, dar principala lui prioritate va fi să se mențină sănătos, implicit și relevant. Anul nu începe cu cele mai bune semne pentru el, dar, înainte de a fi cunoscut pentru titlurile sale, Nadal este cunoscut pentru că e cel mai impresionant luptător din tenis, capabil să le demonstreze din nou și din nou și din nou contestatarilor săi că poate juca și își poate subordona durerea.
Chiar și așa, pe măsură ce Rafa se apropie de 30 de ani, e foarte posibil să vedem conturându-se un trend în ce-l privește. Noțiunea de “part time player” vehiculată în urmă cu câțiva ani poate suna cam dur, dar conține o urmă de adevăr. Semnele că Rafa ar mai putea lua, ocazional, pauze lungi sunt tot mai numeroase. Însuși spaniolul a declarat la început de 2015 că locul 1 nu va mai fi niciodată o prioritate pentru el, în schimb va căuta să-și prelungească pe cât posibil de mult cariera. Ce înseamnă, concret, asta? Omul cu cel mai chinuit corp din tenis, Rafa se va proteja de acele părți ale calendarului care-l dezavantajează, în special seriile prelungite de turnee pe hard, pe care le va ocoli atunci când va simți nevoia. Sezonul de zgură va rămâne principala lui prioritate, lesne de înțeles, mai cu seamă că, plecând de la premisa că Federer nu va mai câștiga niciun Slam, Rafa îl poate depăși numai prin câștigarea Roland Garros de alte câteva ori. Dacă Wimbledon devine, cu trecerea anilor, un capitol închis pentru el, Australian Open și US Open pot fi, în contextul potrivit, oportunități pentru alte titluri de Slam. De aceea, 2015 e începutul unui Rafa care-și va alege cu grijă turneele și momentele în care să-și atingă vârful de formă, concentrându-se în special pe titluri, dar nu și pe ranking.
Serena versus restul plutonului în WTA
O discuție asemănătoare cu cea din ATP are loc, în ultimul an, și în WTA, cu amendamentul că Big Four este înlocuit de Serena. Lider fără întrerupere în 2014, Serena Williams duce o luptă mai degrabă cu sine decât cu celelalte jucătoare. Încă nu există o altă sportivă cu toate argumentele necesare (tehnice, emoționale, experiență, anvergură, potențial de dezvoltare al jocului) ca să o bată pe o Serena în deplinătatea forțelor fizice și motivată, însă discuția nu se va mai purta în acești termeni în 2015. Și asta pentru că Serena dă tot mai multe semne că nu va mai putea livra acel nivel maxim al ei pe perioade îndelungate. S-au înmulțit și se vor înmulți în continuare momentele ei de vulnerabilitate, pe care restul plutonului va continua să le valorifice. La 33 de ani și cu o carieră fantastică în spate, Serena mai are puține spre deloc de demonstrat și e oricum de admirat pentru că, la o vârstă la care alte femei își termină de mult carierele sportive, ea continuă să evolueze la un nivel de excelență ieșit din comun. Însă cheia poate sta tocmai în mental. Dacă Serena va simți că nu mai e atât de challenging să se lupte cu generația tânără, foarte probabil vom vedea schimbarea de gardă mult așteptată. Rămâne de văzut cine se va desprinde din plutonul urmăritor, pentru că oferta este bogată și variată: Sharapova, mereu o forță de temut, Wozniacki, reinventată, Kvitova, cu al ei tenis imparabil când e “on”, Radwanska, mereu imprevizibilă în sensul plăcut, sau grupul fetelor din generația nouă, cu Bouchard, Muguruza, Keys, Bencic, Stephens și alte câteva jucătoare din zona de 20 de ani care pot reuși marele breakthrough dintr-un moment în altul. Și, bineînțeles, Simona noastră, cea care are câte puțin din ce au toate aceste nume de mai sus: tinerețe, experiență, joc, mental, potențial de creștere, capital de simpatie, încredere.
Din tot acest mix imprevizibil, WTA are numai de câștigat. Pentru circuitul feminin ar putea urma un al doilea an de creștere remarcabilă, atât ca business, capitol la care a făcut pași senzaționali în 2014, dar și ca imagine, interes și audiențe.
Tot în 2015, va continua trendul creșterii premiilor la turneele importante
Într-un later edit, trebuie precizat că nici n-a început bine anul și Australian Open deja a plusat bugetul, ajungând la un total de 32 de milioane de dolari americani, cea mai mare bursă din istoria tenisului.
Celelalte Slamuri vor continua, vrând-nevrând, să răspundă în același mod în acest “război al înarmărilor”.
Însă problema economică a tenisului nu stă în premiile de la Slamuri, ci în discrepanța enormă dintre crema tenisului și mijlocul plutonului, între ce oferă turneele mari și ce pun la dispoziție cele foarte mici, din antecamera performanței.
Rezumând esențialul dintr-un subiect complicat și în egală măsură ofertant, trebuie scoasă în evidență o concluzie aproape șocantă, dacă o raportăm la teoria populară cum că în tenis se trăiește foarte bine. Se trăiește, dar la vârf. Conform cifrelor ATP și ITF, numai 336 de jucători și 253 de jucătoare din lume au ieșit pe plus, din punct de vedere financiar, la finalul anului trecut!
Viața în circuit poate fi dramatică pentru cei care nu reușesc să intre în Top 100. Spre exemplu, un fotbalist, un baschetbalist, un hocheist sau un jucător de fotbal american poate să ducă acasă mai bine de o jumătate de milion de dolari dacă e în primii 400 din lume la disciplina sa. Dacă ești numărul 400 mondial la tenis, cel mai probabil ai datorii sau, în cel mai bun caz, abia reușești să-ți continui cariera, cu ajutorul unor sponsori rătăciți sau al familiilor și al prietenilor.
Cauzele sunt multiple, iar una dintre ele este divizarea extremă la nivelul forurilor care conduc tenisul. În ciuda semnalelor tot mai numeroase trase de jucători, diferența dintre vârful ierarhiei și coada acesteia continuă să crească. Însă sunt semne bune. În 2015 va începe un val de măsuri și decizii menite să rezolve problema financiară a jucătorilor de mai jos de locul 150, respectiv a circuitelor Challenger, unde, luând în calcul inflația, premiile au rămas la același nivel de acum 20-25 de ani. Este una dintre certitudinile, nu predicțiile, anului care a început.
Alte lucruri de văzut în 2015:
Schimbarea de calendar. Apare o săptămână în plus de turnee organizate pe iarbă, ceea ce înseamnă că sezonul de grass-court tennis va dura acum trei săptămâni. Se produc, implicit, și schimbări în structura turneelor: Halle și Queens urcă, spre exemplu, la categoria 500.
Continuă digitalizarea tenisului. Platforme precum TennisTv vor continua să atragă tot mai mulți abonați, în vreme ce ATP și WTA își vor perfecționa strategia de content. Brandurile devin publisheri? Deja se întâmplă în tenis. Site-ul WTA, de exemplu, are un staff editorial comparabil cu al unei publicații de mici dimensiuni de la noi.
Se decide soarta Turneului Campionilor. După ani buni petrecuți la Londra, ATP trebuie să decidă dacă își ia turneul-bijuterie de la O2 și-l mută într-o altă metropolă din lume, așa cum mai mulți jucători au cerut. E greu, însă, de renunțat la un oraș care a livrat, an de an, o rețetă financiară impecabilă pentru ATP Finals.
Va crește trendul competițiilor experimentale. IPTL, contestat la început, s-a dovedit a fi un succes. Jucătorii s-au simțit impecabil în toate etapele, și, în plus, au câștigat ușor foarte mulți bani pe post de bonus de participare. Într-o eră în care concurența e așa de acerbă și nu există garanții cu privire la viitor, nicio sumă de bani nu e de lepădat. Mai nou, în Australia s-a experimentat un format de “tenis pe scurt”, cu seturi până la 4, fără tiebreak și fără avantaj. Să ne așteptăm la alte idei și schimbări similare, cu potențialul ca unele dintre ideile încercate în aceste formate neoficiale să fie preluate, treptat, și în circuitele profesioniste.
Ce rivalități vor fi la modă. Federer și Djokovic sunt segmentul din Big Four cu cele mai mari șanse să se întâlnească foarte des și în 2015. Nishikori și Raonic se întâlnesc cu o frecvență ciudat de mare, dar explicabil prin faptul că, momentan, se dovedesc cei mai de succes din valul nou, iar match-up-ul lor e pasionant. La fete, de urmărit rivalitățile Simonei cu Sharapova, Serena și Bouchard, drept cele mai ofertante, ca dramă, din tenisul feminin actual.