Condiţia pentru a depăşi faima sportivă şi a te înfige în istoria lumii este o inconfundabilă nonşalanţă a triumfului, încăpăţânarea de a fi iar şi iar pe primul loc, de a te întoarce acolo şi dacă, printr-un accident, l-ai cedat, convingerea îndârjită că îl meriţi şi că-ţi aparţine. Menţinerea "ştrocului". Confirmarea pe termen lung.
Or, la acest capitol, România produce multe "lumânări" - sportivi înzestraţi, dar care ard uşor şi sunt uitaţi repede. Cu excepţia Nadiei, e greu să numim un român care să-şi fi dominat concurenţa autoritar, timp de câţiva ani, şi care, deci, să fi răspuns presiunii extraordinare a condiţiei de lider cu încă un aur, şi încă unul, şi încă unul, obţinute mai ales când contează, la turneele cele mai importante, la campionate mondiale sau Jocuri Olimpice.
Ilie Năstase e celebru pentru că a fost un rebel sclipitor, nu prin numărul de ani petrecut în fruntea clasamentului ATP. Ivan Patzaichin a participat la cinci ediţii ale JO, dar pe model "mioritic": victorie, eşec, victorie, eşec. Spre lauda lui, după fiecare "scufundare" a revenit la suprafaţă, mai vânos, însă n-a avut constanţa care să-l transforme într-un "clasic" mondial. (E drept, acest statut depinde şi de gradul de mediatizare al sportului practicat.) Alte exemple: Hagi nu s-a adaptat nici la Real, nici la Barcelona, Gabi Szabo s-a retras prea devreme, iar Lucian Bute s-a oprit în penultima fază a succesului. Gândiţi-vă, pentru comparaţie, la supremaţia lui Steffi Graf sau a lui Pete Sampras, la intensitatea duelului Messi-Ronaldo, la recordurile doborâte de Jan Železný şi de Serghei Bubka, la titlurile recucerite de Michael Schumacher şi de Sebastian Vettel.
Ştiu, suntem o ţară mică, nu beneficiem de star system-ul american, de baza de selecţie a Chinei ori de haloul cultural-istoric care favorizează, de pildă, un campion britanic, francez sau german. Pentru că nu e totuna dacă presa te poate asocia cu alte "fapte de arme" de-ale conaţionalilor, dacă performanţele tale sunt integrate unei tradiţii luxuriante sau dacă răsari şi tu, stingher, într-un mediu care nu e doar reflector întru glorie, ci mai ales malaxor de aspiranţi.
Dar toate aceste realităţi trebuie să ne ajute să înţelegem: dominaţia înseamnă charismă, continuitate şi victorii în momentele de maxim interes mediatic.
Şi uite-aşa ajungem la Simona. Pentru că, după Nadia, în ea întrezărim din nou şansa unei campioane indubitabile într-un sport notoriu. Fiindcă ea transmite că ar avea atât forţa de a urca pe locul întâi, cât şi răceala obligatorie pentru a se menţine acolo - acel înger tare de la care un lider capătă, bipolar, energia fulminantă şi surâsul îngheţat.
Obstacolul ei, la fel ca al altor români de top, îl constituie riscul de a se prăbuşi în momentele de rătăcire: Simona trebuie să cicatrizeze acest loc sufletesc, vulnerabil precum omoplatul lui Siegfried. Încă nu e convinsă că e cea mai bună. Încă se întreabă dacă e în stare, încă nu respiră cu dezinvoltură aerul de cuţit al înălţimilor.
Am văzut această fragilitate în partidele pierdute cu Sharapova, în finala de la Singapore, dar, mai ales, în înfrângerea de la US Open în faţa Mirjanei Lučić-Baroni - pentru mine cea mai frustrantă dintre căderile sale în 2014. Da, de pe margine, din faţa televizorului, e simplu, dar pe cât se arată de simplu, pe atât transpare de limpede:Simona-pe-care-o-visăm-cu-toţii, aşezată în fruntea clasamentului WTA, presupune combinarea mereu regăsită a eficacităţii din meciul cu Radwańska de la Doha cu relaxarea din victoria zdrobitoare asupra Serenei Williams şi cu împotrivirea la durere din semifinala pierdută la Wimbledon.
Şi-atunci, singura previziune pe care îmi permit să o fac este aceasta: nu 2015 va fi anul în care Simona ajunge numărul 1. Ea mai are de consolidat, pe ici, pe colo, fortificaţia încrederii în sine. Încă nu se apropie de stăpânirea americancei şi mai are multe de învăţat de la rusoaică, care e, fără îndoială, cea mai "antifragilă" jucătoare din circuit. Dar după ce o va bate de două ori, nimic nu-i va mai sta în cale.