Mi-au plăcut întotdeauna textele despre tenis ale domnului Valentin Protopopescu. Foarte incitant este și recentul său articol pe acest subiect, publicat în Observatorul Cultural (1). Tema lui, sportivitate versus pragmatism. Este o temă care m-a făcut să reflectez asupra sportului din zilele noastre și soarta lui în anul și anii care urmează. Textul evocat este un bun start în derularea acestor gânduri și o reală provocare la dezbateri pe tema evoluției sportului în 2015 și în general.
În articolul respectiv, domnul Protopopescu pune față în față două momente relevante din sportivitatea tenisului și propune analiza lor comparativă. Primul este gestul de mare fair-play al lui Mats Willander care, la numai 17 ani, într-o semifinală de Roland Garros (prima lui șansă de a prinde o finală de Grand Slam!), după derularea unui punct extrem de important din setul al patrulea (minge de meci pentru Mats), a intervenit peste decizia arbitrului de scaun, favorabilă lui, și a recunoscut că mingea trimisă de adversar fusese în teren și nu out, așa cum decretase arbitrul (el avea ulterior să câștige și semifinala, și turneul, cumva ca o confirmare că există Dumnezeu și-n tenis). Al doilea moment este reprezentat de refuzul Simonei Halep de a face calcule “pragmatice” în Turneul Campioanelor de la Singapore din 2014, când avea șansa de a o scoate pe puternica Serena Williams din competiție dacă ar fi cedat fără să câștige vreun set ultimul meci din grupe, jucat cu Ana Ivanovici. După cum se știe, Simona a jucat cinstit și îndârjit, i-a luat un set sârboaicei și s-a plasat singură în situația dificilă de a o confrunta în finală pe Serena (în fața căreia a pierdut categoric).
Analizând cele două momente, domnul Protopopescu salută sportivitatea primei decizii (a lui Wilander), calificând-o ca aparținând epocii “romantice” a tenisului, dar deplânge lipsa de “pragmatism” a Simonei. Conform domniei sale, decizia simpaticei noastre conaționale a fost “greu de calificat”. “Cred că nici ei nu-i este deloc confortabil. Cu Wozniacki în faţă, avea o şansă la titlu. Cu Serena trezită din letargie, nici una, precum trist s-a văzut cu ochiul liber. Cred însă că lecţia aceasta o va învăţa ceva pe Simona Halep. Deşi este o pedagogie scump plătită, la propriu: în urma finalei, între Williams şi Halep diferenţa pecuniară este de 1.100.000 de dolari în favoarea americancei. Merită preţul, cu condiţia să existe o concluzie. Iar ea poate fi formulată doar de Simona. Memento: 2014 nu are nici o legătură cu 1982, norma morală, în tenisul pro de azi, este dată de butada ucide sau vei fi ucis.”
Oricât de adevărată o fi teza reputatului eseist al Observatorului Cultural, fermitatea ei îmi lasă un gust amar și găsesc că “pragmatismul” de tipul celui evitat de Simona aduce în sportul actual prea mult machiavelism, prea multe scopuri care scuză mijloacele (și am în vedere aici nu doar tenisul, evident). El riscă să polueze atmosfera din jurul competițiilor sportive, care este oricum afectată de tot soiul de noxe: aranjamente suspecte, jocuri de culise și blaturi, astronomice sume de transfer derulate pe sub masă, acuzații de dopaj, interminabilele dezbateri despre bani și câștiguri financiare, scandaluri cu jucători “vânduți” și cu samsari mafioți, contracte de publicitate și sponsorizări dubioase sunt doar câteva dintre viciile care, combinate cu menționatul “pragmatism”, îndepărtează prea mult competițiile sportive de spiritul lor fondator.
Despre asta am mai scris și, cu îngăduința dumneavoastră, voi evoca un fragment dintr-un text mai vechi, relevant în contextul dezbaterii inițiate de domnul Protopopescu. Vorbeam în acel text despre semnificația unei întâmplări de neuitat pentru iubitorii fotbalului (în special pentru cei irlandezi şi francezi).
Reiau : “În ultimul minut de joc al unui meci decisiv pentru calificarea în Africa de Sud, Thierry Henry, servit cu o pasă disperată, imposibil de preluat cu piciorul, îşi aminteşte ca are şi mâini la dispoziţie, opreşte mingea cu stânga în văzul teleobiectivelor de pe margine şi-o pasează unui coechipier care o trimite in poartă de la o distanţă de un metru. Irlanda este eliminată și scandalizată, televiziunile transformă faza în os de ros săptămâni bune, Franţa ridică din umeri, iar sărmanul arbitru central se autoflagelează prin insomnii.
La conferința de presă, Henry, luat la întrebări... Da, recunosc, am jucat mingea cu mâna. Şi arbitrul?... Păi, n-a văzut. Asta e. Treaba lui, trebuia să fie atent. Şi irlandezii?... Asta e, ghinion, c’est la vie. Şi-apoi a venit răspunsul răspunsurilor. Întrebat de jurnalistul în cauză dacă era chiar aşa de neconceput ca el, marele Henry, să recunoască gestul neregulamentar şi să repare nedreptatea, marele Henry a răspuns contrariat: “You’re funny!”…
Chiar eşti dus cu capul?... Adică să-mi ceri să pun io in discuţie măreţia imperială a Franţei şi galoanele foştilor campioni şi vicecampioni mondiali, strălucirea Parisului si universalitatea limbii franceze, şansa de-a lua din nou cupa, etcetera etcetera, printr-o amărâtă de recunoaştere?!... Nu eşti sănătos, zău așa…
Da, se pare că, într-o lume în care fotbalul înseamnă drepturi de televizare, publicitate, pachete turistice, audienţă, şi toate astea laolaltă, bani, mulţi bani, a juca corect într-un asemenea moment echivalează cu a fi nebun. Golul şi victoria sunt tot ce contează. Golul şi victoria cu orice preţ. Că acel preţ înseamnă să înşeli arbitrul printr-o simulare, un henţ discret ori o minciună prin omisiune nu pare să aibă vreo importanţă.
Dacă e, într-adevăr, sportul-rege, fotbalul ar trebui să ne ofere cândva şi o fază antologică în care un jucător să se ducă la arbitru şi să-i zică “dom’ne, ultimul care a atins mingea înainte de-a ieşi în afara terenului am fost eu, daţi-le corner”. Da, dar în condiţiile astea ne-ar trebui şi-un arbitru care să nu-i arate vreun cartonaş cumva, pe motiv că respectivul se autoflagelează în public ori că îl ia peste picior”.
Astăzi, analizând pretinsa lipsă de pragmatism a Simonei, aș adapta finalul acestui text consecvent aceleeași paradigme: dacă este, într-adevăr, sportul “alb”, tenisul are obligația de a refuza orice compromisuri care sunt susceptibile să-l trimită într-o zonă de gri, ultra-mercantilă și contravențională și are, în același timp, datoria de a-și păstra obrazul nepătat de blaturi. Tenisul este prea minunat, prea nobil și prea tributar lui “nu se face”, expresie aristocratică, bătută cu arătătorul pe obraz. Nu se face să te bucuri de greșeala adversarului, cum în fotbal jubilezi la autogolul oponentului. Nu se face să simulezi căderi în careu sau în ringul de pretinsă cafteală. Nu se face să intri și să ieși din teren fără să saluți publicul. Nu se face să faci punct grație marginii fileului sau ramei rachetei fără să-ți ceri, politicos, scuze. Pur și simplu, nu se face.
Da, știu că și-n tenis apar abateri de la normele sportivității. Da, știu că și tenisul se joacă pe bani. Și da, știu că nu mai suntem în 1982. A accepta realitatea asta nu înseamnă însă că trebuie s-o și aplaud. Pentru că nu pot aplauda alunecarea sportului într-o zonă dominată mercantilism, vânzări-cumpărări, rating și calcule “pragmatice”. Din păcate, cred însă că într-acolo se-ndreaptă.
Motiv pentru care, da, Simona trebuia să joace cinstit cu Ivanovic măcar așa, ca formă de protest în numele acelora care iubesc sportul. Și, în plus, pentru că ea este performer de tenis și nu simulator de box în ringul de wrestling.
1) Valentin Protopopescu, „Turneul campioanelor la tenis: 2014 nu este 1982”, Observatorul Cultural, nr. 488 (746) 30 octombrie-5 noiembrie 2014.