Ziua a doua: Planul secret al lui Gael Monfils, sau ce se întâmplă când La Monf decide să revină de la 0-2

Sunt aproape convins că Gael s-a speriat strașnic pe finalul anului trecut, când toți specialiștii și toate vocile apropiate de echipa de Cupa Davis a Franței l-au dat în cor drept cel mai valoros jucător francez al anului, și nu numai atât, ci și cel mai responsabil. La urma urmelor, anul lui Gael chiar a fost, în mare parte, un plus, cu un salt consistent în clasament și cu un număr considerabil de meciuri în care chiar s-a luat în serios.

Poate că La Monf s-a temut că se va alege praful de reputația lui și abia a așteptat o ocazie să se reabiliteze. Prudent, Gael a evitat să joace vreun turneu în anticiparea Australian Open, locul său preferat de show atunci când nu e pe Philippe Chatrier. Revenirea trebuia studiată amănunțit. Și-a pregătit cu măiestrie scenariul, a scris povestea cât mai incitant cu putință, iar când mai avea nevoie să găsească tușa finală, a decis: “Voi porni și voi reveni de la 0-2 la seturi, doar pentru că pot!”

Acum, evident că glumesc, dar asta nu exclude în totalitate ca Monfils să fi simțit nevoia de puțină adrenalină. Victoriile în trei seturi sunt boring, alea în patru seturi sunt prea clasice, iar cele cu revenire de la 0-1 la seturi sunt prea hipsterești. Showmanii adevărați revin de la 0-2 și fac și un spectacol pe măsură, dacă tot. Iar Gael, cu toate nebuniile lui, e un showman fantastic, care trebuie lăsat fix așa cum este: un nebun frumos.

Cu siguranță că ați mai auzit sau gândit de multe ori că „dacă s-ar fi luat în serios, cât de departe ar fi ajuns”. Probabil că e adevărat. Dar Gael nu are nevoie să se ia în serios, el este fericit așa cum e, el nu are nevoie de destinație, ci de călătorie, el vrea să trăiască pe teren și vrea să simtă. Vrea și să câștige, să ne înțelegem, dar nu vrea să câștige oricum. Ci lăsând o marcă. Dacă tot ne plângem că tenisul zilelor noastre e prea brutal, sau prea puțin creativ, ar trebui să ne bucurăm ori de câte ori La Monf este programat deștept într-o sesiune de seară. Sigur o să merite. 

Contra spectaculosului Lucas Pouille, Gael a decis că nu trebuie să se omoare cu firea prea mult în primele două seturi, lăsându-și compatriotul să-și facă el numărul primul. Pouille a fost superb și are un merit mare în ceea ce este, dacă nu cel mai bun meci al turneului, cu siguranță cel mai spectaculos (finalul setului doi de la Nishikori – Almagro concurează însă. Reverul lui Nicolas când e ON? God bless him). Cu largul concurs al lui Gael, chit că a dat senzația că n-are niciun interes să miște un deget, s-a jucat un soi de tenis trickshots, în care scorul s-a ținut probabil de ei doi, după un sistem secret al lor, în care punctează cel care culege cele mai multe fructe dpe ecran. Dacă va exista vreodată la scară mai mare, FastTenis-ul nu trebuie să fie sistemul în care se joacă până la patru, ci ceea ce au jucat cei doi francezi: trecuseră patru seturi și n-au avut nevoie decât de două ore și vreun sfert. În rest, culegătorii de highlights-uri au avut o zi rodnică: passing shot-uri, sărituri, slamdunk-uri, atleticism cât cuprinde, winnere de mai mare dragul, tot tacâmul. Și totul, pe cartea atacului.

De la 0-2 la seturi, Gael a decis că trebuie să înceapă să-și pună în aplicare Planul Inițial. La urma urmelor, aici trebuia să ajungă. A început prin a executa punctul turneului, la capătul căruia a avut o reacție atât de cool de parcă tocmai ce ieșise dimineața să ducă gunoiul și să ia ziarul de pe gazonul din fața casei.

La 4-5 în setul trei, Pouille s-a pierdut cu firea și a pierdut și setul. Al patrulea a fost un recital de cât de mult poate să sară Gael, iar în setul cinci Monf a revenit de la un break, pentru că revenirea în sine de la 0-2 nu era suficient de challenging. Finalul a fost ireal, cu combinația de două puncte de la 4-4, când întâi Pouille s-a uluit la un volley la 40-40, apoi a fost lobat allucinante de către Chef Gael, al cărui menu fusese astfel desăvârșit. Două stele Monfils, iar show-ul merge mai departe. Din fericire. Never change, Gael.

Ce altceva a mai fost de ținut minte de azi?

Pe scurt? Determinarea Serenei din primul set, ațipirea ei în al doilea și finalul la fel de puternic. Setul doi de la Nishikori – Almagro, bucuria lui Lleyton Hewitt, singurul om din lume care ar putea să strângă pumnii și să strige Come on-uri în primul game al unui meci cu Zhang, jucat la al 19-lea Australian Open al carierei. Setul cinci și revenirea lui Deliciano Lopez în meciul cu inspiratul Kudla. Pupatul rece pe obraji dintre Camila și Flavia. Lumina de pe fața Victoriei Azarenka, jucătoarea care are atât de clar ceva de demonstrat încât asta o face un must-see în restul turneului. Apropo, începe să devină un trend să fii ieșit din circuit o vreme din varii motive, apoi să te întorci cu o foame redescoperită pentru tenis și pentru rezultate – după modelul patentat de Nadal în urmă cu doi ani. Au reușit deja Cilic și Troicki, Azarenka aleargă și e pe punctul să-și înceapă o serie – e doar o chestiune de timp -, iar cursa ei înapoi către Top 5 va fi unul dintre evenimentele anului. Și nici Almagro nu cred că e departe de un mic reviriment, doar că mai are nevoie de ceva condiție fizică și de meciuri în picioare. (Adrian)

Ce ar fi de notat din programul de mâine (afară de fetele noastre)

Vinci – Makarova. Pe Rod Laver? Hmmm, interesantă alegere de scheduling. De urmărit Makarova, asta în special pentru că se profilează cea mai plauzibilă oponentă în sferturi pentru știm-noi-cine.

Smyczek – Rafa. For sure nu se poate întâmpla nimic ciudat, no?

Bolelli – Federer. Italianul e și el un reinventat, dar Roger are de câștigat meciuri acum, dacă tot va falimenta curând, odată cu criza francului elvețian. Glumesc, omul a glumit și el la conferință, dar aparent au fost și oameni care l-au luat în serios.

Kohlschreiber – Tomic. Suntem în plin sezon “Tomic ia tenisul în serios”. Va fi interesant de văzut cum va face față unui test cu un jucător care asta face de o viață, se ia în serios.

Goffin – Baghdatis. N-are cum să fie urât.

Vika – Sloane, blockbusterul care n-a fost

Când s-a aflat că Azarenka nu va mai fi cap de serie anul acesta la Australian Open, fac pariu că nicio jucătoare nu şi-a dorit-o ca adversară în turul întâi. Cu atât mai mult Sloane Stephens, care avea deja doi ani consecutivi în care pierduse meciuri cu cântec contra Vikăi. Acum doi ani în semifinală Azarenka a cerut un medical time-out controversat iar anul trecut au schimbat nişte lovituri nu tocmai ceremonioase la fileu. Când karma cea glumeaţă a decis anul acesta că cele două frenemies se vor întâlni din nou, a treia oară consecutiv la AO, toată lumea a început să folosească cuvinte ca „blockbuster match”, recapitulând istoria cu năbădăi a celor două în Melbourne şi frecându-şi mânile.

Ar fi fost poate un blockbuster match dacă Sloane ar fi dat dovadă de ceva mai multă constanţă şi i-ar fi opus ceva rezistenţă Azarenkăi. Dar nu. Meciul, care avea o miză măricică pentru Vika (ar fi ieşit din top 70 dacă-l pierdea!) nu a avut cine ştie ce istoric, spre dezamăgirea chibiţilor dornici de încă o păruială. 6-3 6-2 într-o oră şi un sfert, and Vika lives to shriek another day. Data viitoare am senzaţia că va fi cu adevărat un blockbuster match. Bielorusa (pe care australienii au în continuare probleme în a o plasa geografic : au scris Belgium pe trofeu în dreptul numelui ei iar anul acesta i-au pus alături steagul Bulgariei pe ecranele tv) se va vedea cu colega de generaţie şi nou reinventata Caroline Wozniacki, care va fi cred o nucă mult mai tare decât apatica Stephens.

Apropo de Stephens şi de fanii australieni (care altfel au o reputaţie excelentă când vine vorba de cât de cunoscători sunt într-ale tenisului). Un tip mai derutat l-a intrebat pe colegul de tribună de ce pe Serena o cheamă Stephens. „S-a măritat cumva?” Ce n-aş da să fiu în preajmă când acelaşi fan derutat va asista la meciul potenţial de dublu din turul doi dintre Serena/Venus şi Sloane Stephens/Taylor Townsend. „Dar de ce sunt patru? Au clonat-o pe Serena cumva?”

Dude behind me: did Serena get married or something? Why are they calling her Stephens? #facepalm

— PJ (@pjmouse) January 20, 2015

Alt meci cu potenţial mare pe hârtie ar fi fost Kei Nishikori-Nicolas Almagro. Dar luând în considerare că Almagro n-a mai jucat decât un meci de astă primăvară, nici blockbusterul ăsta n-a durat prea mult. Oricât mi-aş fi dorit eu să se ajungă la cinci seturi şi astfel meciul lui Marius să înceapă mai târziu ca să apuc să mă trezesc şi eu ca lumea (propun un nou nume pentru AO, mai ales pentru fanii de pe alte fusuri orare: The Groggy Slam) Kei a fost eficient şi l-a trimis pe Nico la vestiare în trei seturi.

Ca să revenim la tabloul fetelor, exodul capilor de serie a continuat şi azi, când Jankovic a pierdut destul de sec în două seturi la Timea Bacsinszky, iar Pennetta şi Petkovic au opus mai multă rezistenţă dar tot n-au gasit calea spre victorie şi au pierdut în trei seturi la Camilla Giorgi şi Madison Brengle. WTA este chiar într-o schimbare de generaţii, cu jucătoare experimentate devenind pe zi ce trece din ce în ce mai vulnerabile. Capii care au trecut cu bine de ziua de azi au fost Svitolina, Cibulkova, Cornet, Zahlavova Strycova, Wozniacki, Kvitova, Muguruza , Dellaqua, Stosur, Venus, Lepchenko, Radwanska și Serena.

Vorbind de meciuri interesante din turul doi de pe această jumătate de tablou, aş mai menţiona Muguruza-Hantuchova, Cibulkova-Pironkova şi Kvitova-Barthel. Mă aştept la multe neforţate, dar şi la multă distracţie. Pentru raliuri epuizante asezonate sonor, vedeţi Caro-Vika. (Camelia)