Victor Hănescu s-a retras din echipa de Cupa Davis. Cinci concluzii de păstrat după decizia lui Victor

Victor Hănescu și-a anunțat astăzi retragerea din echipa de Cupa Davis a României, oficializând o decizie pe care o luase, mai mult sau mai puțin, de la începutul anului. La 33 de ani, Victor a strâns, de-a lungul a 13 ani, 37 de meciuri sub culorile românești. Dar să-l lăsăm mai bine pe el să-și spună gândurile, prin intermediul scrisorii deschise pe care a trimis-o azi publicului:

„Către iubitorii tenisului românesc, 30.07.2014

Dragi prieteni,

Vine un moment în viaţa fiecărui sportiv, dureros, dar inevitabil: retragerea de la Echipa Naţională. Momentul nu este uşor şi întotdeauna când vine vorba de culorile României, decizia este şi mai dificilă.

De la vârsta de 10 ani, prin '91, când am fugit de la şcoală să văd un meci de Cupa Davis între România şi Irlanda, s-a născut în mine dorinţa de a purta cu mândrie tricoul Naţionalei. Am debutat la 20 de ani, în 2001, şi ţin minte ca ieri acea zi: am fost convocat ca rezervă în meciul contra Cehiei, jucat la Prostejov, şi am intrat pe teren, la dublu, alături de Trifu, ca urmare a unei accidentări suferite de Voinea.

De atunci am jucat 37 meciuri sub tricolor în 21 de partide inter-naţiuni şi la fiecare meci sub culorile României am avut emoţii, mari emoţii! Aceste trăiri nu se compară cu sferturile de finală de la Roland Garros şi nici cu trofeul câştigat în Elveţia, după ce am trecut în semifinală de Wawrinka, top 10 ATP la acel moment, sunt sentimente speciale pe care nu le poţi avea decât la Naţională.

Mă gândesc la meciul împotriva Ecuadorului, împotriva fraților Lapentti. Am câștigat primul meci după 5 ore de joc, iar în ultima zi la 2-1 pentru noi, am pierdut în 5 seturi de la Nicolas Lapenti. A fost prima oară cand am plans dupa un meci pierdut, mă gândeam tot timpul la ce o să gândească cei de acasă… dar cu sprijinul colegilor, am reușit calificarea. În 2005 am avut confruntarea cu Belarusul la Brașov. Jucam alături de Pavel și Trifu pentru un loc între primele 8 echipe din lume. Momentul adevărului a venit în ultima zi a întâlnirii când la scorul de 2-2 jucam meciul decisiv cu Volcikov. A fost poate cel mai important moment din cariera mea. Era testul cel mare, și l-am trecut! L-am învins pe Volcikov și România era în sferurile grupei mondiale după o pauză de 22 de ani!

Nu toate momentele la Cupa Davis au fost fericite, când suferi o înfrangere la Națională, simți pe umeri nemulțumirea a milioane de români, nu este la fel ca la un turneu ATP când nu prea ai timp să meditezi la meciul de abia încheiat, pleci imediat către următorul turneu și trebuie să rămâi concentrat. Un moment dificil pentru mine, care m-a ținut departe de terenul de tenis aproape un an, a fost în 2006, când jucând pentru România împotriva SUA, am suferit o accidentare la spate. Totuși, am revenit în 2007, intr-un meci dramatic împotriva Japoniei, la Osaka, când după un ultim set în care am jucat cu crampe musculare puternice, am reușit să aduc punctul decisiv pentru Romania.

Toate aceste experienţe m-au format ca jucător profesionist, ca om. Am 33 de ani şi mă simt împlinit. Sunt un român fericit, am o familie frumoasă şi întregită de câteva luni de băieţelul meu Luca. Vin cât de des pot în ţară şi, credeţi-mă, nu rezist mai mult de o lună departe de familie, de România. În ultimii 11 ani m-am menţinut în Top 100 ATP şi de 13 ani servesc sub culorile naţionale.

Simt că pot da mai mult Naţionalei din afara terenului, implicându-mă direct în formarea generaţiei de mâine. Avem juniori talentaţi care trebuie promovaţi şi încurajaţi, am şi experienţă şi disponibilitatea s-o fac. Sper să rămân alături de Echipa Naţională şi de Federaţia Româna de Tenis şi de aceea am lansat programul Dream Young Team pentru România, un program pentru relansarea tenisului masculin românesc. Eu împreună cu o echipă de profesionişti formată din preparator fizic, preparator mental, fizioterapeut şi antrenor vom modela tinerele talente pregătindu-le pentru lupta dură din tenisul internaţional.

Vreau să generez o altă atitudine şi implicare în România, legate de tenis, ca niciun alt talent, neremarcat, sa nu se piardă şi niciun jucător aflat la începutul carierei să nu fie ignorat.

Mi-a fost greu să iau această decizie, dar viața trebuie să-și urmeze cursul, iar tinerii trebuie încurajați și promovați! Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în toți acești ani, familie, prieteni, colegi, antrenori, oameni din Federație și nu în ultimul rând iubitorilor tenisului fără de care acest sport nu ar exista.

Sunt mândru și recunoscător pentru cei 13 ani sub culorile tricolorului, hai România!

Cu devotament,
Victor Hănescu”

Cu ce rămânem după această scrisoare?

1. Victor n-a fost niciodată apreciat până la capăt. Și asta e greșit.

În primul rând, cu regretul că Victor nu a simțit fanii cu adevărat de partea lui decât în ocazii rare. Relația sa cu publicul a fost una dificilă, construită pe câteva legende urbane profund și răutăcios exagerate. Și cum se întâmplă în astfel de cazuri, legendele s-au prefăcut în “adevăruri” preluate de la un an la altul de tot mai mulți fani. Prezența în umbra mult mai dinamicului Andrei Pavel nu a ajutat. Victor ne-a fost prezentat drept un tip insipid, dezinteresat, care nu știe să “moară” pe teren, care nu știe să se bucure, dă senzația de neîncredere și nu știe să comunice. În fapt, această din urmă problemă e parțial adevărată și l-a costat mult pe Victor. Fără să-l ajute prea mult relația cu camera, Hănescu a fost întotdeauna mai degrabă introvertit, timid, retras, o atitudine care se trage, probabil, din începuturile dificile ale carierei sale, la juniori (“Eu am fost un copil mai retras și mai serios. Nu-mi permiteam să fac prostii” – într-un interviu pentru Adevărul). Hănescu n-a fost niciodată ceea ce numim azi o promisiune, parcursul carierei sale s-a scurs mai degrabă în tăcere, departe de spotlight, fără să primească o atenție specială. La rândul său, lipsit de modele, de surse de inspirație, de ajutorul unei echipe specializate (comparativ cu colegii străini de generație), Hănescu s-a descurcat cum a putut: „Şi a fost şi sistemul în care am crescut, în străinătate se lucrează cu psihologi de la vârste fragede, sunt ajutaţi să câştige forţa mentală. Eu, în România, nici nu ştiam pe ce lume sunt. Pe cine să întreb, la cine să mă uit, nu aveam doctor, nu avem fizioterapeut, mâncam ce apucam, nu era internet, să vezi cum fac alţii. Eu accept criticile, dar lumea trebuie să ţină cont şi de aceste aspecte. Mi-au lipsit şi nici nu am avut de la cine să le învăţ, pentru că în România nu le vezi” (Victor Hănescu, pentru Adevărul).

Dar de aici vine și cercul vicios. Fără expunere în presă, fără să fie apărat de o media de specialitate mai degrabă firavă, lui Hănescu i-a rămas să se apere doar cu argumentul rezultatelor. Culmea, nici alea nu l-au ajutat până la capăt. E absurd să susții despre un jucător cu realizările lui Victor că ar fi “păcălit tenisul”, poate expresia cel mai ușor aruncată prin găurile obscure ale Internetului. Când se va retrage definitiv din tenis, Hănescu va avea ce cifre să pună pe masă: un titlu ATP și alte patru finale pierdute, un sfert de finală la Roland Garros, două titluri și două finale la dublu, un career-high de 26 ATP. Pe lângă astea, a jucat pe toate marile arene ale lumii, cu unii dintre cei mai mari jucători ai istoriei. „A fost o mare bucurie, mai ales că ştii de unde ai plecat, că te-ai chinuit, că ai mers cu trenul, că n-ai avut ce să mănânci. E un moment deosebit să ştii că ai jucat cu cei mai buni din lume” (Victor Hănescu, pentru Adevărul). Toate astea sunt rezultate care îl indică drept al treilea jucător de simplu din istoria tenisului românesc. Dacă “doar” atât a putut al treilea cel mai bun român din tenis, poate că problema e de fapt la noi toți, nu la el.

Chiar dacă n-a spus-o decât într-un final, Victor a resimțit din plin atacurile. În același interviu citat: „Au fost multe critici la adresa mea. Că sunt prea moale, că nu am mental, dar pe de altă parte am fost mereu numărul 1. Dacă eu sunt aşa, ceilalţi cum sunt? Toţi se uită la partea negativă a lucrurilor. Greu găseşti pe cineva în România să zică: „Bravo, Hănescule, pentru ce ai reuşit!”. Când vezi ce condiţii au cei de afară şi cum sunt ajutaţi, poţi spune că eu m-am autodepăşit. Nu spun că am fost perfect, nu spun că nu am şi greşit, dar…”

Însă oamenii au preferat să scoată în prim-plan negativul, arătând la desele eliminări din primele tururi ale diverselor turnee. În articolul de după meciul pierdut cu Ucraina, care devine acum ultimul al lui Hănescu la echipa națională, scriam că “am putea să respectăm că Victor și-a clădit de unul singur o carieră în condiții vitrege și și-a folosit din plin resursele tehnice pe care le-a avut ca să își facă un nume. Și a făcut asta luptându-se, printre altele, cu o indiferență crasă a celor de acasă, indiferență transformată în nepopularitate, transformată acum aproape într-o ostilitate complet inutilă, alimentată aproape iresponsabil”.

Ceea ce, poate, ar fi fost de înțeles, dacă am mai fi avut alți cinci români care, în același timp, ar fi ajuns constant în sferturi și semifinale. Dar n-am avut. Așa că pe Victor, nu pe altcineva, a căzut responsabilitatea de a conduce echipa de Cupa Davis a României după retragerea lui Andrei Pavel.

2. Victor iese în propriile lui condiții

Hănescu ar mai fi putut ajuta echipa României în Cupa Davis cel puțin încă un an, în special în meciuri cu adversari precum Suedia (următorul adversar în Cupa Davis – și, în caz de înfrângere, Letonia). Dar Victor a ales un moment potrivit să se retragă. Atât pentru echipă (blocată undeva între baraje, greu de urcat, la fel de greu de coborât), cât și pentru el. Decizia îi dă o șansă în plus la a-și concentra resursele și energiile pe iarna carierei sale de simplu, perioadă în care va mai face un ultim efort să revină în Top 100. Nu e clar cât mai are până la retragerea definitivă din sport, dar la Roland Garros spunea că și-ar dori să mai joace măcar doi, trei ani, să îl vadă și băiatul său pe terenuri. Dacă asta nu se va întâmpla, are o mulțime de amintiri memorabile pe care să i le povestească atunci când acesta va crește mare.

Enumerate de Victor în scrisoarea de retragere, momentele plăcute sau mai puțin plăcute din meciurile cu Ecuador, cu Belarus sau chiar cu SUA au ajutat la formarea lui ca om. Faptul că el le plasează la un nivel incomparabil cu reușitele individuale din circuit spune multe despre atașamentul pe care l-a avut pentru echipa de Davis Cup.

3. Ce urmează pentru echipa României post-Hănescu? Nu multe lucruri bune

Pentru care echipă va urma, previzibil, o perioadă complicată. Până și faptul că la 33 de ani și departe de forma sa cea mai bună, Victor e încă jucătorul român nr. 1 spune singur povestea. La simplu, baza rămâne acum în Adrian Ungur (158) și Marius Copil (178), la dublu, soluțiile fiind, ce-i drept, aproape de lux, cu doi jucători de Top 30 mondial la dispoziție, Mergea și Tecău. Următorii clasați sunt veteranul Victor Crivoi (288), urmat de Petru Luncanu (525), Teodor Crăciun (583), Cătălin Gârd (594), Vasile Antonescu (621) și Patrick Ciorcilă (657). Președintele FRT recunoștea franc pentru Mediafax că nu există soluții de înlocuire, și nici n-ar avea de unde să vină, pentru că golul dintre generații a fost prea mare. “Dar avem toată încrederea în copiii care au obţinut o medalie de bronz la europene, e vorba de Frunză şi Apostol, şi mai sunt câţiva juniori care în 2-3 ani vor veni alături de Copil, Ungur, Tecău şi Mergea. E greu până la întâlnirea cu Suedia să găseşti un înlocuitor pentru Hănescu, un jucător ca el se formează în ani de zile”, a spus George Cosac.

Următoarea întâlnire pentru România este primul tur al playoff-ului de menținere în Grupa 1 Euro-Africană, al doilea eșalon mondial. Întâlnim acasă Suedia, pe 12-14 septembrie, iar în cazul unui eșec vom juca în octombrie un meci decisiv pentru menținere/retrogradare cu Letonia.

În acest context, sunt toate șansele ca Victor Hănescu să devină ceva mai prețuit abia după retragerea din Cupa Davis (și, eventual, din tenis). În absență.

4. Cum își va face simțită prezența Victor de acum înainte 

La cum se văd lucrurile, Victor o să ne dea multe motive de mulțumire și în continuare. Mindsetul lui este să contribuie, sub orice formă va fi posibil, la schimbarea în mai bine a tenisului românesc, să-și pună în valoare experiența și ideile căpătate în atâția ani petrecuți în străinătate. Tocmai pentru că el știe foarte bine cât de greu este să ajungi sus atunci când ești la început de drum și nu ai susținere.

A spus-o și în scrisoare: „Vreau să generez o altă atitudine şi implicare în România, legate de tenis, ca niciun alt talent neremarcat, să se piardă şi niciun jucător aflat la începutul carierei să fie ignorat”

A făcut deja pași clari în această direcție: programul Dream Young, Trofeul Victor Hănescu, diversele implicări individuale în sponsorizarea unor evenimente dedicate juniorilor.

A spus-o și în discuția pe care am avut-o la Roland Garros. Își dorește să ajute din orice capacitate, dar visul său este să pornească o Academie de tenis la București. Scriam atunci: “Știe că e nu doar foarte greu, ci și foarte scump să facă totul pe cont propriu. Ar prefera o Academie a lui, pe care să o ridice de la zero, în condițiile lui, fără să depindă de nimeni. Dar n-ar zice nu nici ideii de a se implica într-o structură federală. Ar vrea să ajute: „Sunt mulți băieți talentați în țară, dar n-au pe cineva cu experiență care să-i ghideze, sau o bază solidă. Mi se pare că merg cu toții așa, în niște ape tulburi. La un moment dat, unii se pierd, alții poate mai reușesc ceva, dar…“.

5. Victor e împlinit

Ce-i mai important de reținut din decizia și momentul în sine: Victor trăiește, în sfârșit, luxul de a fi liniștit și împăcat cu sine. După aceeași discuție menționată mai devreme, am rămas cu impresia unui tip care și-a găsit rostul și locul, și-a găsit menirea și asta îl face fericit. Cu o familie frumoasă și cu o carieră pe care și-a meșterit-o singur, așa cum a putut, Victor n-are regrete și se bucură acum de ultimele momente ca jucător de tenis, pe care le apreciază, le gustă, înțelegând multe dintre lucrurile pe care nu le-a înțeles în anii de început. Iar acest pasaj din declarația lui de retragere din Cupa Davis ne arată fix motivele pentru care Victor ar merita să fie mai bine înțeles și, de ce nu, luat drept model:

“Am 33 de ani şi mă simt împlinit. Sunt un român fericit, am o familie frumoasă şi întregită de câteva luni de băieţelul meu Luca. Vin cât de des pot în ţară şi, credeţi-mă, nu rezist mai mult de o lună departe de familie, de România”.

Numai de-am fi cât mai mulți care să putem să spunem același lucru.