Un pariu

“Ne gândeam la întoarcere, așa cum  

după o noapte lungă de veghe,  
ne gândim la dimineață” 

(Cesare Pavese)
 
Spre deosebire de Adrian și de Camelia, mai vrednici și mai talentați, eu n-am fost părtaș la toată străduința de 5 ore a celor doi jucători de a se face KO. Am ratat primul set și, odată cu el, șansa să fiu martorul live al primelor 25 de minute de tenis excepțional al lui Wawrinka. În tie-breakul setului 4, mi-am promis că-l voi vedea înregistrat, totuși. În timp ce scriu aceste rânduri, Stan tocmai a făcut 6-1 și pentru ochii mei. Ce maraton!, exclama toată lumea prin setul 5, și, pentru prima oară, comparația cu un maraton mi s-a părut nevrednică de un meci de tenis. Pentru că toată alergătura celor doi era doar o parte din ce se întâmpla acolo, pe Rod Laver, iar talentul și mintea, acest binom mai rar ca o orhidee Shenzhen, în tenis și aiurea, nu-și primeau recunoașterea. Bineînțeles că greșeam  – cine preferă compania tenisului de suficient de multă vreme poate amușina un meci bun încă de la primul game, cu tot ce implică el, de la avantajul unui serviciu-bombă, până la rezistență fizică și slice-uri viclene.

Despre Wawrinka. Au fost momente în meci când prea-folositele referințe la Federer au încetat să mai fie obositoare și încărcate, luând, în sfârșit și pentru prima oară, forma unui tot măgulitor. Când are răgazul de a se așeza la minge pentru un rever obișnuit (aici cu sensul de firesc), putem desluși un Stan care aproape că se întoarce cu spatele la minge, la fileu, la lume.  Un aproximativ “vă las o clipă, promit să mă revanșez în urmatoarea”, din care pleacă (și uneori nu se mai întoarce) mingea de tenis. Mișcarea, amplă și curată,  este isprăvită într-o secundă, și ni-l lasă pe Stanislas suspendat într-o jumătate de îmbrățișare, etern neterminata, cu brațele larg deschise, pe care numai câțiva aleși de soartă o pot produce.

Nicicând la fel de elegant că Fed-Cel-Fără-De-Hibă, dar, nu o data, mai statornic, Wawrinka s-a trezit personaj principal al unui lung-metraj ce ni-l dădea drept figurant. Ce poate că mulți au simțit, văzând felul în care Stan poate juca, a fost regretul că Elveția a 8 milioane de oameni nu a putut da tenisului o rivalitate, vecină măcar, cu cea a Americii de 315 milioane, dintre Agassi și Sampras. După ce ne petrecem 5 ore din viață în felul în care tocmai am făcut-o, ne putem permite luxul unor astfel de regrete, spuse în gura mare, fără a cădea în ridicol? Să zicem că da.

În contrast cu lacrimile sale de la final, l-am văzut pe Wawrinka zâmbind de câteva ori, altfel decât se zâmbește pe teren, de obicei. De exemplu, Djokovic o face când se vede victima vreunui fileu nenorocos; Federer, mai rar, atunci când mai greșește câte o minge absolut simplă, iar majoritatea jucătorilor o fac ușurați, atunci când nu mai au mare lucru de pierdut. Stan se hlizea pe la 8-7 în decisiv, când servea să rămână în meci; iar arbitrul îi ținea isonul. Dacă mai există plăcere pentru jocul de tenis după 5 ore în care ți-ai supus corpul la atâtea și atâtea, îmi place să cred că reprizele alea de chicoteală nervoasă ale lui Stan asta însemnau. Iar pentru amatorii de statistici, să amintim cifra 200, adică numărul punctelor câștigate de Wawrinka în acest meci. O cifră rotundă, perfectă, însă insuficientă. Rotundă ca el!, vor remarca cei care cred că demonii lui Stan sunt de fapt kilogramele sale. Și sper să aibă dreptate, sper că asta să fie ceea ce-l separă de top 10; iar dacă pronosticul meu că Wawrinka va face finală de Șlam în maximum doi ani îmi va aduce și câțiva cititori dornici de un pariu, fie!