Victoria Soranei cu Suarez Navarro, o idee despre transformarea jocului ei: de la "o injecție de adrenalină" la o selecție mai grijulie a loviturilor

O accidentare mare în tenis schimbă corpul, jocul, mentalitatea jucătorului. Sorana de azi nu mai e Sorana de acum câțiva ani. Umerii sunt definiți la maxim de exercițiile de prevenție și reabilitare, mușchii celui drept vizibil mai mari. Toată jumătatea de sus a corpului este mai subțire, mai încordată, probabil pentru că nu mai găsești niciun gram de țesut adipos care să mai înmoaie liniile. Și chipul e parcă mai rigid. Reacțiile nu mai oscilează așa de mult: se încurajează când reușește o lovitură bună și e dezamăgită când nu reușește, dar cu mai multă prudență parcă, cu stoicismul omului care știe că meciul nu se termină până nu se termină. E aceeași Sorana, dar într-o nouă etapă a carierei sale: mai încercată, mai prudentă.

Și jocul său e mai prudent. Pe vremuri, să te uiți la un meci de-al ei era o injecție de adrenalină, putea s-o ia în orice direcție: dreptele pleznite imparabil puteau să facă găuri în adversară sau în spectatorii din primele rânduri. Schimburile mai lungi de 5-6 lovituri erau o raritate. Emoțiile erau aproape de suprafață, putând oricând s-o poarte către victorii categorice sau s-o înece când malul era la un pas distanță. Eram tot timpul cu sufletul la gură. Acum, forehandul său are mai multe viteze și înălțimi, nu mai caută să apese pe trăgaci din prima, reverul este mai incisiv, mai ales cel în cros, iar selecția loviturilor este mai grijulie; a jucat-o tactic foarte bine pe spaniolă cu lovituri adânci și pe centru, nepermițându-i să intre în teren și să-l deschidă cu lovituri în cros.

Cu toate astea, lucrurile nu au fost simple azi. După un prim set strâns, câștigat la tiebreak, al doilea set a fost un lung șir de breakuri.

Era 2-2 și Sorana tocmai își pierduse serviciul de la 40-0. Patru game-uri jucate, patru breakuri consecutive. Umbla vorba că Suarez-Navarro avea și ea probleme ei fizice: sincronizarea loviturilor era uneori defectuoasă și serviciul se clătina. Și al Soranei se clătina, dar mai ales în momentele de presiune. Iar aceste momente veneau când lua conducerea sau era aproape să o facă. În acel game, se crispase la o aruncătură de băt de consolidarea unui break avantaj. Să-ți pierzi serviciul de la 40-0 nu e chiar un motiv de încredere. În timp ce mingile erau transferate în partea celalaltă a terenului, Sorana a stat nemișcată, cu mâinile în șold pe linia de fund și a procesat situația, înnegurată la față. Parcă vedeam cum i se mișcă rotițele minții. Nu cred că vrem să știm ce cuvinte i-au trecut exact prin cap, dar mâinile din șold erau de bun augur: era poziția omului supărat pe el, dar care nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Un om care fumegă în tăcere.

Game-ul următor, Sorana a făcut ea break. A avut nevoie de patru șanse ca să încheie afacerea, dar a încheiat-o. Apoi, și-a ținut serviciul la zero, singurul hold din tot setul. Ai fi zis că gata, linie dreaptă, sprint, wooohoo. Nu. Break, break, și încă un break. Dar acel ultim game pe serviciul Carlei, Cîrstea a presat, a atacat și a terminat meciul cu un winner de rever în lung de linie. Moment în care a zâmbit larg, zâmbetul acela de 1000 de megawatti al vechii Sorane.

Cârcotașii: putea să câștige mai ușor, mai repede, mai puține breakuri, mai puține neforțate, Carla n-a jucat mai nimic etc. Da, poate. Dar putea să piardă în trei seturi, sau chiar două. Putea să piardă de exemplu tiebreakul primului set. Dar l-a câștigat cu 7-1, prin atac și presiune: n-a așteptat să-i dea Suarez pe tavă punctele, pentru că o jucătoare de top 10, chiar dacă nu e 100% fizic, o să stea în meci și n-o să dea mai nimic gratis, pentru că numai așa ajungi top 10.

Apoi, trebuie să considerăm și asta: Sorana o fi câștigat la capitolul îndârjire și răbdare, dar nu cred că are mai puține îndoieli. Când o parte a corpului devine vulnerabilă, există mereu griji. Serviciul ei este practic o lovitură nouă și va fi predispus la rateuri. Când joacă, ea trebuie în fiecare moment să-și alunge din minte toate astea și sunt multe. Probabil că nu va reuși decât parțial, și asta e ok. Faptul că reușește să câștige trebuie judecat astfel: ea câștigă împotriva adversarei, în ciuda grijilor pentru umărul său și a îndoielilor în legătură cu serviciul.

Dar realitatea este că Sorana e singura jucătoare română rămasă în cursă pe tablou și are un meci câștigabil în teorie în turul 3, contra americancei Alison Riske. Dar în tenis teoria și practica sunt două linii la fel de paralele ca tușele, iar între ele sunt îndoielile, teama și durerea, care trebuie gestionate. Deocamdată, cum-necum, Sorana le gestionează și asta ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru toată lumea.