Simona înainte de Paris. Sezonul de zgură al Simonei Halep ne lasă cu ceva mai multe dileme decât certitudini

Am două tendințe contradictorii acum relativ la finala feminină de la Roma: să despic firul în patru sau să nu-l despic deloc. O să încep prin a nu-l despica.

La prima vedere, lucrurile sunt destul de clare: semifinala contra Sharapovei a necesitat multă energie, Simona a avut mai puțin de 24 de ore la dispoziție până la finală și nu a fost destul pentru a se recupera. Teoria e susținută de declarațiile ei de după meci și de faptul că în primul set abia s-a putut mișca: loviturile ei nu aveau destulă adâncime, a avut necaracteristic de multe fileuri, plus mingi la care nici nu mai încerca să alerge sau după care trebuia să se întindă pentru că jocul de picioare n-o ducea la timp în poziția potrivită.

Semifinala cu Sharapova a fost monstruoasă atât prin durată (trei ore), dar mai cu seamă prin violența loviturilor pe care Simona a trebuit să le absoarbă. Pe lângă tenisul în sine, să adăugăm povara emoțională al acestui match-up, care se transferă și asupra corpului. Într-un fel, meciul a avut miza unei finale. Să te motivezi din nou așa de repede pentru încă una e destul de greu. Simona a mai trecut prin acest tip de situație, când a bătut-o pe Ostapenko la Beijing în semifinală și a urcat pe locul 1. Cu Garcia în finală a fost lipsită de energie – într-un fel ea își atinsese obiectivele mai importante.

Ceea ce mă duce la următoarea întrebare: care sunt obiectivele importante acum pentru Simona? Câștigarea de titluri? Orice fel de titluri? Câștigarea de meciuri? Orice fel de meciuri? Jucătorii spun că orice meci e important și orice titlu e valoros, dar știm cu toții că, până la proba contrarie, Slamurile sunt nestematele coroanei pentru jucătorii de top, iar cât privește adversarii, pentru unii adversari jucătorii se motivează mai mult decât pentru alții. Obiectivele de căpătâi ale Simonei Halep sunt câștigarea unui Slam și victorii la jucătoarele periculoase, care îi pot deraia planurile de câștigare a unui Slam. Sharapova a fost timp de câțiva ani spinul cel mai mare din coasta Simonei. A bătut-o în mod repetat în meciuri importante, în finale de Slam și Premier, sau la fel de greu de digerat, a bătut-o în turul unu al unui Slam.

În acest spirit al nedespicării firului în patru, concluzia mea ar fi: nu-i nimic de văzut, avancez s’il vous plait, căci la Paris e gâsca cea grasă. Mai mult, știm cu toții că succesul sau insuccesul la turneele pregătitoare poate să nu însemne mare lucru pentru succesul sau insuccesul la Slamul care urmează.

Însă mă sâcâie niște chestii, și aici începe despicarea firului. Dacă Simona era, în mod previzibil, obosită, de ce nu-i spune asta lui Cahill în timpul OCC-ului? ”Sunt obosită, abia pot să mă mișc.” Ce-i drept, ieri a spus ceva când se ștergea pe față și microfonul n-a prins, și apoi la sfârșit, când a zis prea încet și iar n-a auzit decât Cahill ce-a zis. Poate o fi menționat atunci că e obosită. Dar și dacă a menționat, Cahill a arătat puțină simpatie și înțelegere. Dimpotrivă, a tratat-o ca pe cineva care nu vrea mai degrabă decât nu poate, insistând că trebuie să pună osul la treabă și să se apuce să tragă ca lumea în schimburi. La sfârșit chiar a părut foarte iritat de fraza misterioasă a Simonei din care eu nu am prins decât începutul ”I have to know…”, ridicându-se abrupt și lăsând-o cu aceste cuvinte: ”Ei bine, atunci dumirește-te singură.” Camera l-a urmărit pe Cahill asezându-se înapoi în tribună și scoțându-și și punându-și înapoi pe cap șapca cu gesturile unui om exasperat. Asta aș vrea să știu: ce-l exasperează pe Darren?

Apoi mi-am adus aminte de acest clip simpatic pe care Wilson l-a difuzat recent, numit ”Schimb de antrenori”. E foarte amuzant: în el, Simona și Darren fac schimb de roluri, pentru o sesiune de antrenament eleva devenind antrenor și viceversa. Primul lucru pe care Darren îl spune înainte să înceapă antrenamentul este: ”I’m not feeling good today.” Urmează o pauză, după care Simona izbucnește în râs și recunoaște: ”I do that.” Faptul că Darren a ales să ironizeze acel lucru înseamnă că acel lucru se întâmplă repetat: Simona se plânge că nu se simte bine. Într-un fel, e de înțeles. Nici noi n-avem chef să mergem la școală sau la job în fiecare zi și atunci simțim că ne apucă o durere bruscă de stomac. Poate Cahill a dezvoltat o atitudine sceptică față de plângerile Simonei pentru că le-a auzit prea des și nu mai știe când sunt întemeiate și când nu.

Felul în care a vorbit Darren la OCC arată că avea pretenția de la ea să joace mai bine, indiferent de oboseală. Mă întreb: cere Cahill prea mult de la Simona? Sau cere prea mult când nu e cazul și nu destul când e cazul? Cât de mult o cunoaște el de fapt? A fost exasperarea lui cauzată de faptul că pentru el era importantă câștigarea acestei finale? Era important ca Simona să câștige iar un Premier după un an de secetă, sau era important pentru că însemna o victorie la încă una din pretendentele la titlu la Paris?

Dacă stau să mă gândesc, cred că este a doua variantă. Aceste seturi pierdute drastic dau multă încredere adversarelor. În tenis contează mult cu ce scor pierzi: deseori îi auzi pe jucători vorbind pozitiv de seturi ”strânse” sau pierdute la ”doar un break distanță”. 1, 2, 3 gameuri câștigate pe set nu sunt de dorit, nu mai zic de zero. Cahill cred că era furios pentru că nu mai voia ca Simona să dea aceste motive adversarelor de a-și umfla pieptul, căci data viitoare împotriva aceleiași adversare diferența între o victorie și o înfrângere poate fi exact acest mic surplus de încredere.

Indiferent de ce-a fost, eu mă întreb mereu ce-i de făcut – în cazul în care este ceva de făcut. Recuperarea între meciuri este la fel ca deplasarea pe teren: piatra de temelie a succesului în acest sport. Jucătorii au înțeles în ultimii ani că performanța se bazează nu doar pe meciuri mari izolate, ci pe meciuri bune repetate. Nu se vorbește foarte mult, dar în ultimii ani a existat o cursă îndârjită pentru găsirea celui mai bun cocktail de metode de recuperare: jucătorii sunt dispuși să se supună la orice chin (vezi băile de gheață care au devenit normă deși nu există dovezi clare că ajută chiar așa mult) și caută metode prin toate cotloanele (fizioterapie de cel mai înalt nivel, diete speciale, dormit suplimentar, tot felul de tehnici de relaxare, vizualizare, yoga în saună și așa mai departe).

Am mai spus-o, din cauza staturii și stilului ei de joc, Simona va fi mereu mai degrabă vulnerabilă fizic și va exista mereu o limită a numărului de meciuri grele pe care poate să le ducă într-un turneu. Mai cu seamă că la ea și emoțiile tind să se somatizeze ceva de speriat, adăugându-se la presiunea pusă pe corp: numai dacă de gândim de câte ori s-a accidentat în meciuri cu presiune emoțională mare. Deși, paradoxal, acele accidentări au incapacitat-o fizic, ele au eliberat-o emoțional. Pentru că, să fim serioși, cine ar mai fi avut pretenția de la ea să rupă tabloul într-un picior?

 

Eh, v-am avertizat că voi despica firul în paișpe.

Au ieșit mai multe întrebări decât răspunsuri, dar ca să nu vă las cu toate în brațe, voi încerca să fac o dare de seamă înainte de Roland Garros. Ideea mea e (și pe asta am mai zis-o) că Simona va avea mereu nevoie de un pic de baftă să câștige un Slam (sau mai multe). Nu numai ea, dar toții jucătorii care nu sunt monstruos de dominanți à la Roger, Rafa, Novak sau Serena au nevoie de un pic de ajutor de la circumstanțe.

Acum, ce înseamnă baftă pentru Simona, nu mai știu: pentru unii baftă înseamnă să nu se accidenteze, ea a ajuns în două finale de Slam într-un picior. Pentru unii, rain delays sunt salvatoare (vezi Rafa ieri), în schimb pe ea o scot complet de pe orbită. Un tablou ușor e mană cerească pentru unii, pentru Simona nu face mare lucru. Dar orice ar însemna ”baftă” pentru Simona, are nevoie de ea. Poate are nevoie exact de atâtea obstacole exterioare cât să nu se mai gândească la cele interioare, dar nu prea multe cât s-o doboare. Dumnezeu știe. Cert este că, spre deosebire de anul trecut, Simona merge la Paris în postura de favorită, dar nu de mare favorită. Merge cu niște demoni uciși și cu niște meciuri bune pe zgură, dar și cu semne de întrebare. Într-un fel, poate asta e realitatea ei de jucătoare: atipică, surprinzătoare, capabilă de lucruri mari când te aștepți mai puțin și de lucruri mici când ți-e lumea mai dragă.

Foto: Jimmie48Photography

Citește și: Traiectoria Simonei văzută de alții și despre riscurile popularității

 

***

Albumul foto „Simona de păstrat” – cele mai bune momente din cariera liderului mondial – este disponibil în ediția a doua, într-un număr limitat! ULTIMA PARTE A STOCULUI

Primul tiraj s-a epuizat, așa că am pregătit un al doilea tipar, care vine cu câteva bonusuri:

– conținut nou;
– 16 pagini în plus. Sunt 160 în total acum;
– o copertă modificată, cu imaginea care a făcut înconjurul lumii după victoria cu Kerber de la Melbourne;
– imagini de la Australian Open, cu ipostazele care definesc traseul eroic al Simonei la Melbourne: accidentarea din turul 1, meciul epic cu Lauren Davis, drama cu Kerber sau finala ireală cu Wozniacki.
– cu toate astea, prețul nu se modifică: rămâne același ca la prima ediție!

Albumul este disponibil ÎN STOC, asta înseamnă că ajunge la voi foarte repede după plasarea comenzii. Ia-ți unul de AICI.

*

În Shop ai reduceri de primăvară, de până la 40 la sută! Primește primăvara cu reducerile din Shop-ul 30-0: până la 40 la sută reducere la produsele selectate! Fără voucher, fără condiții secrete; ce vezi e ce primești. Sunt ultimele reduceri aplicate în magazinul 30-0 pentru o perioadă însemnată; verifică-le și profită de ele acum, aici!