Simona, "focul din măruntaie" și dozajul perfect de emoții. Povestea meciului cu Carla Suarez Navarro care a dus-o în sferturi

Diferență stilistică mare între meciul contra lui Babos și cel contra lui Suarez-Navarro. Arenă mai mică, mai liniștită (publicul a devenit cu adevărat zgomotos abia spre sfârșitul meciului) și un ritm de joc ținut sub control. Carla nu are lovituri feroce, doar bine plasate; ca și Simona, lucrează pentru a deschide terenul cu unghiuri și cu spinuri. Însă hardul nu-i ca zgura și loviturile sale spaniole își pierd un pic din greutate când nu sunt ajutate de suprafața roșie. Azi nu a avut nici ocazia să se înflăcăreze și să acceseze un nivel superior de joc, parte din cauză că nu a putut lega prea multe puncte câștigate la rând, parte din cauză că Simona nu a lăsat-o. 

Într-adevăr, Simona nu va fi niciodată bruscată de tenisul spaniolei, dar ar fi putut fi măcinată. ”Meciurile noastre mereu durează câte trei ore”, a menționat ea cu un zâmbet ironic în interviul după meci, ”Azi a durat doar două, sunt bucuroasă.” În ciuda faptului că nu a fost cu cuțitul la os, a existat o tensiune subterană, tensiune care răbufnea prin rachetele aruncate periodic. ”A fost foarte important să câștig acest meci”, a recunoscut Simona; strigătul cu care a încheiat meciul, ca și privirile ușurate ale lojei indică sub ce nivel de presiune lucrează la ora asta Team Halep, indiferent de adversară. 

Cel mai mult a ieșit la iveală această tensiune când a încercat să închidă meciul. Sfârșitul unui meci e teribil; ca și începutul și mijlocul, de altfel. Dar spre deosebire de început și mijloc, când dacă ceva merge prost, mai ai timp să repari, cu cât scorul se apropie de linia de sosire, cu atât nervii sunt mai întinși. Dacă ești condus, pentru că începi să rămâi fără șanse. Dacă conduci, pentru că trebuie să nu pierzi avantajul câștigat atât de greu. Iar Suarez-Navarro, cu toată statura și loviturile sale înșelător-neimpunătoare, a făcut-o pe Simona să muncească pentru acest meci. Schimburi lungi, game-uri și mai lungi – recordul îl deține cel de peste 10 minute din primul set de la 2-0, unde Simona a făcut break la a șasea șansă. În total, Halep a avut nu mai puțin de 15 mingi de break, din care a convertit șase. Poate și asta a contribuit la starea de tensiune nervoasă – numărul mare de șanse ratate. Știe că serviciul ei e vulnerabil și un break avans de obicei nu este suficient. A fost bine că în primul set avut două, pentru că pe unul l-a pierdut spre final, dar l-a câștigat imediat la loc. În al doilea, unde nu a putut să pună două breakuri consecutive între ea și adversară, s-a văzut egalată pe ultima sută. Din fericire, serviciul spaniolei nu este nici el implacabil, și Simona a returnat mai bine per total, făcând break și apoi un hold pentru meci. 

De fapt, statisticile arată că la serviciu și retur Simona a fost net superioară. Apoi, raportul winnere-greșeli neforțate a fost favorabil tot părții române. Impresia generală susține povestea cifrelor: Simona a jucat mai percutant și mai îngrijit. Au mai fost puncte unde a făcut pasul în spate (mai ales la final, cu emoțiile închiderii) și a permis să fie împinsă în defensivă, dar cantitativ, nu au fost destule cât să amenințe soarta meciului.

Iuli@ spunea în comentarii că ar fi așa de simplu dacă Simona ar juca relaxată, fără să se mai consume atâta. Americanii au o vorbă bună pentru asta, ”to get out of your own way”, să nu-ți mai stai singur în cale. Da, ar fi mult mai bine dacă Simona n-ar mai lăsa emoțiile să-i stea în cale. Dar așa am putea spune despre noi toți,  toți am performa mai bine dacă am avea zero emoții. Dar cum faci asta când îți pasă foarte tare de ceea ce faci, când faci ceva care e important pentru tine?

Și dacă nu ți-ar păsa, dacă ți-ar fi egal dacă pierzi sau câștigi, ar fi mai bine? Nu știu. Mă uit la Kyrgios, care a declarat că nu se omoară așa de tare după tenis. E departe de a fi zen pe teren. Departe de a câștiga fluierând fiecare meci. 

Dacă te uiți cât de bine joacă toți jucătorii profesioniști la antrenamente, acolo unde lovesc liberi și fără stres, și apoi compari cu loviturile de începători pe care le ratează uneori în meciuri, realizezi că nimeni nu e relaxat în concurs. Nimeni, nici cei mai mari. Trebuie pur și simplu să găsească o cale să joace prin tot acest stres, stresul de a pierde tot turneul de fiecare dată când intră pe teren.

Simona își cere scuze după fiecare meci cu un zâmbet spășit pentru rachetele aruncate. Zice că încearcă să rezolve această problemă, dar nu a găsit încă o soluție mai bună prin care să elibereze aceste emoții. Pentru că spune că nu vrea să le înăbușe. Deci o ajută, are nevoie de ele într-un fel. Bănuiesc că trebuie doar să găsească acel dozaj în care aceste emoții o alimentează (”foc în măruntaie”, cum îi zice Cahill în OCC-uri), nu o blochează, trăgându-i o perdea peste ochi. Dar ăsta este un proiect pentru toată viața, pe care mulți oameni de două ori mai bătrâni ca ea încă nu-l stăpânesc.

Deocamdată este în sferturi la US Open, al doilea an la rând. E încă în turneu, încă vie, doar ea și alte șapte fete. În următorul meci, va juca împotriva Serenei Williams, supereroina oficială a tenisului. Pentru Simona va fi un meci cu care s-a mai întâlnit: o fată mai mare, care lovește mai tare, mai repede, mai greu. Simona va avea de partea ei doar picioarele, capul și, sperăm, focul din măruntaie.

 

Calculele din momentul tragerii la sorți se vor transforma în realitate miercuri: Serena vs Simona. Abia al doilea lor meci în Slamuri

— Treizecizero.ro (@treizecizero) September 5, 2016