Simona: "Fiecare zi și fiecare meci mă ajută să devin mai puternică". Din agitația unei zile greu de uitat

Și am nimerit fix într-una dintre acele zile de Slam despre care se vorbește cu lunile.

De ce ai da soarele plăcut de acasă pe răcoarea, ploaia și vântul acestor zile de la Londra? De ce te-ai înhăma la alte 48 de ore de nesomn? Ca să nimerești fix într-una dintre acele zile de Slam despre care se vorbește cu lunile și pe care o să o ții minte o vreme. Asta, plus alte câteva motive, unul mai solid ca altul.

Când am reintrat pe poarta 5 a complexului, sentimentul brusc a fost că nu plecasem niciun moment de aici. Prima oară la Wimbledon a fost în 2014, ediția din care primele două gânduri se îndreaptă către finala epică dintre Djokovic și Federer și accidentarea suferită la gleznă de Simona Halep într-o semifinală care începuse promițător pentru ea. Puteau fi două finale consecutive în Slamuri și cine știe care era discursul public acum.

Wimbledon are capacitatea de a te lua cu totul în brațe; intri pe poartă și uiți de toate gândurile de până atunci, te lași prins de mirajul verde, de atmosfera tipic britanică, te duce entuziasmul fanilor veniți de peste tot din lume și te trezești, brusc, între patru terenuri în care se lovesc simultan mingi zdravene. Te zăpăcește mirosul ierbii și, până să apuci să înțelegi ce-i cu tine și ce se întâmplă, începe să plouă. E ca o lume în miniatură, care trăiește embeduită în lumea de afară, dar cu care are prea puține legături. E ca un oraș pierdut, care se reactivează doar două săptămâni pe an, timp în care-și reia ciclul obișnuit sub propriile reguli, nederanjat de ce se petrece în afara lui. După care se cufundă la loc în tăcere, numai pentru a se trezi 12 luni mai târziu.

Drumul dinspre Southfields către the grounds, o plimbare strașnică de vreo 15 minute la pas iute, e ca un teasing interminabil. În dreapta, un puhoi ordonat de oameni grăbiți patrulează către terenuri, lăsând în urmă căsuțe tipic britanice, vânzători de înghețată și apă plată, magazine cu echipament sportiv sau puburi. După vreo cinci minute, în stânga se întrezărește faimosul Queue, unde oameni stau de bunăvoie ore întregi ca să prindă un bilet; zărindu-i, te simți în egală măsură și norocos, și ticălos. Te gândești că, deși ai, tehnic, posibilitatea de a vedea pe viu orice meci poftești, în realitate vei renunța tot de bunăvoie la cele mai multe – cazul ideal – sau vei ajunge să nu vezi mai nimic și să afli tot de pe Twitter știri care se întâmplă la doi pași – cazul realist. Aparatul informațional a cărui parte te găsești te va găsi, incorpora și activa, ca să-i dai partea ta de contribuție, la schimb pentru accesul la toate minunățiile.

Am regăsit totul exact la fel cum îl lăsasem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Centrul de presă, aceeași agitație copleșitoare în primele minute, genul de loc în care ai o secundă impresia că ești singurul care nu face nimic. Oamenii sunt aceiași. E incredibil câte fețe sunt fix în aceleași joburi ca și acum doi ani. L-am zărit pe șeful copiilor de mingi, un tânăr înalt, bine făcut, cu o privire strașnică și părul lung, care obișnuia acum doi ani să le mulțumească fiecăruia la finalul zilei. Obiceiurile sunt neschimbate. La fel trebuie să obții un fel de dublu permis ca să ajungi pe Centre Court; simpla acreditare, la rândul ei un document pentru care semnezi mai multe hârtii și condiții decât pentru o casă, trebuie însoțită musai de un tichet suplimentar, valabil doar pentru ziua respectivă. Odată ajuns la poarta potrivită, te așezi la coada din stânga și te rogi să te strecori în secundele pe care stewarzii le gestionează cu o scrupulețe rar întâlnită oriunde altundeva. În 2014 am ratat două game-uri din ultimul set de la Nadal – Kyrgios, deși fugeam cu disperare către scările de acces, ca un atlet de semifond care-și simte rivalul în ceafă. Am ajuns, numai ca să mi se închidă în față banda de acces, deși era timp berechet să mă strecor. “I am sorry, Sir! It has been called time!”. Întrucât am interacționat mult cu ei, i-am recunoscut ușor acum. Sunt, evident, aceiași. La aceleași porți de acces!

Pe Centre Court, după o ceremonie prelungită, a intrat Simona, în deschiderea zilei a șasea. Ultima ei apariție pe cel mai faimos teren de tenis din lume fusese chiar acel meci cu Bouchard. Prelungirea ceremoniei mi-a dat și răgazul să prind începutul meciului; veneam, tot în fugă, de la discuția cu Monica Niculescu, de a cărei bucurie m-am molipsit imediat. Nu era bucuroasă că a pierdut, ci, pur și simplu, că poate să joace. N-am mai auzit pe nimeni, niciodată, să spună atât de des și atât de mult că iubește să joace tenis, pur și simplu.

Dacă Monica m-a înseninat, jocul Simonei mi-a dat o stare de bine profund. David Beckham, prezent în Royal Box alături de Billie Jean King și de Margaret Court, trebuie să fi gândit, fie și câteva secunde, ceva similar; s-a ridicat și a aplaudat-o la finalul meciului pe jucătoarea care, cum era și la tragerea la sorți, încă mai circulă pe sub radar. Dar numai pe sub radarul headlines-urilor de toate felurile, agresive sau nu. În realitate, tot mai multe voci ale unor specialiști șoptesc că jocul româncei începe să devină tot mai consistent, de la o zi la alta.

E ceva relaxant în acest nou tip de liniște care o înconjoară pe Simona, o liniște care parcă anunță ceva; cumva, opiniile în ce-o privește s-au stratificat. Doi ani mai târziu de la acea vară fierbinte, la propriu și la figurat, în care toată țara făcea galerie pentru un titlu de Slam care părea iminent, bandwagon-ul Halep a mai pierdut din susținători, dar a câștigat consistență și profunzime. Oamenii care abia atunci descopereau tenisul au început să înțeleagă că lucrurile care le erau turnate drept informație n-au prea multe de-a face cu realitatea, au văzut cum funcționează circuitul, au înțeles tot mai multe din contextul general, au început s-o cunoască și s-o accepte. Susținătorii Simonei sunt acum ca și ea, mai maturi și mai înțelepți.

Înțelept e și cuvântul potrivit pentru jocul Simonei contra lui Bertens. Numărul 5 mondial avea motive serioase pentru bucuria și seninătatea cu care a venit la conferința de presă. A spus, direct și indirect, că meciul a fost important pentru ea și că l-a simțit ca pe o provocare. Care conferință a semănat un pic cu evoluția ei din meci: fraze măsurate, tempo în control, ceva sclipiri pe ici, pe colo. Provocată de un jurnalist australian, care a sugerat indirect că Darren Cahill ar fi putut fi sau ar mai fi curtat și de nume importante din circuitul masculin, Simona a parat elegant, declarându-se încântată că Darren e antrenorul ei.

Și ai încă o dată sentimentul pe care l-ai avut la Paris, urmărindu-l de aproape pe Darren în timpul celor două reprize ale meciului cu Stosur. Mai devreme sau mai târziu, ceva bun se va produce. S-ar fi putut produce foarte bine și la RG, dar e ceea ce e.

“A fost foarte frumos să joc din nou pe Centre Court, am avut emoții încă de aseară, de când s-a făcut programul. Nu mă așteptam să joc pe terenul central; sentimentul a fost foarte plăcut, mi-am zis să mă bucur de ocazie și așa am și făcut. Am jucat cu încredere, cred că acesta a fost unicul motiv pentru care am câștigat meciul atât de bine. Am lovit cu încredere, la fel și serviciul doi, am căutat să-mi creez avantaj din el. A fost un meci solid și mă bucur că mi-am recăpătat oarecum nivelul”, spune Simona, care confirmă că meciul a fost cel mai bun al ei de la Madrid încoace.

Îi spun că s-a simțit repede clarviziunea și planul și întreb care a fost planul stabilit cu Cahill:

“Am vorbit înainte de meci cu Darren că trebuie să fiu agresivă, să-mi fac stilul meu de joc și să n-o las pe ea să domine. Am făcut acest lucru încă de la prima minge și cred că a fost foarte bine. Trebuia să o mișc mai mult, pentru că ea dă bine de pe loc. Am alergat bine, am ajuns scurtele, ceea ce a fost un lucru foarte important, pentru că după aceea a renunțat la scurte, deși le execută foarte bine. Am returnat bine și serviciul a fost destul de solid.”

Simona conchide. E un răspuns care, adaptat, poate fi refolosit în multe alte ocazii:

“Am mai multă experiență acum și nu mă mai frustrez și nu mă mai enervez când plouă. Sunt mult mai experimentată și fiecare zi și fiecare meci mă ajută să fiu mult mai puternică”.  

O lăsăm pe Simona, la timp pentru finalul meciului dintre Djokovic și Querrey. O undă de șoc traversează Wimbledon, e una dintre acele huge upsets cu tentă istorică. Dar informațiile se consumă incredibil de repede în vremurile astea. În câteva minute, am trecut cu toții de la uluială și “cum e posibil?”, la a da share clipurilor în care Querrey dansează energic și teribil de nostim, sau la a analiza și decide, fiecare pentru el, numele viitorului campion. Dar acest turneu rămas fără marele său favorit e, în realitate, mai deschis spre orice rezultat decât am accepta. Cred că, de fapt, suntem la începutul acelei perioade în care distanțele încep să fie tot mai mici între diversele categorii de putere din ATP.

Tăvălugul de meciuri e copleșitor și continuă cu alte eliminări sonore și meciuri cu nerv. Iese și Petra Kvitova, de două ori campioană la Wimbledon, ultima oară în acel 2014. Dar următorii doi ani au fost duri pentru ea. Azi n-a jucat rău, dar Makarova a fost mai bună. Sâmbăta, la 5.30, a apucat să se termine acest meci contând pentru turul al doilea. E unul dintre motivele pentru care ne vom întoarce cu toții duminică, într-un foarte rar People’s Sunday, așa cum e denumită Middle Sunday când se joacă tenis. 22.000 de bilete s-au vândut în doar 27 de minute, deși era cerere pentru 110.000. Programul o cuprinde, la fel ca și în 2004, ultima oară când s-a jucat duminica, pe Serena Williams, dar și un pachet de meciuri rămase neterminate de azi și care vor completa tabloul optimilor de finală, toate programate într-o altă zi care se anunță teribilă, cea de luni. Tsonga a forțat prelungirea meciului cu Isner câștigând setul patru aproape pe beznă, Gasquet și Pouille îi conduc și ei cu 2-1 pe Ramos și pe Del Potro, iar Kyrgios și Feliciano Lopez sunt la egalitate, 1-1.  

 

Undeva, odată cu lăsarea întunericului, se juca un meci, cum altfel, al lui Lleyton Hewitt, cu inevitabila lui dramă și luptă. Ziua se încheie cu câteva flashuri care rămân pe retină și în gând: numeroasele conferințe pe care le-am ascultat azi, de la Radwanska la Steve Johnson, și care întăresc impresia grozavă despre acești sportivi care văd lucrurile atât de clar și de bine; gestul lui Carlos Bernandes de a-i arunca o minge cadou unui puști din tribună; zâmbetul ștrengar al lui Tsonga la final de meci, când francezul absorbea, pur și simplu, atmosfera gălăgioasă și scandările numelui. Discuția din mașina care ne-a dus acasă, în care, alături de doi britanici și un australian, am dezbătut în câteva minute totul, de la eliminarea lui Djokovic la Brexit și Donald Trump, de la trucuri despre cum să adormi în avion atunci când zbori peste 12 ore, la planuri de vacanță. Poveștile șoferului, care în realitate nu era șofer de meserie, ci fost profesor, și care a luat acest part-time pentru că îi place tenisul. Majoritatea șoferilor flotei de mașini oficiale sunt oameni din categorii sociale respectabile, iar cei mai mulți fac asta an de an, recordmanul fiind la al 25-lea Wimbledon consecutiv. Ce altceva? Dansul lent al unei perechi de îndrăgostiți pe Earl’s Court Road, pe muzica unui cântăreț de stradă. Și grămada adunată în exteriorul unui pub ca să vadă, pe geam, penaltyurile de la Germania – Italia, cu explozia de după fiecare gol sau ratare. La final, s-au bucurat pentru câștigători și s-au răspândit care încotro.

O zi de Wimbledon care s-a dus într-o clipită. Pe undeva îți pare mereu rău că nu ai timp să guști fiecare performanță, să comentezi fiecare rezultat, să apreciezi fiecare moment, să lași mai mult telefonul din mână, să ai timp de toate terenurile. Pe de altă parte, acesta e farmecul incomparabil al fiecărui turneu de Grand Slam. Iar frumusețea cea mai mare, și pentru învinși, și pentru învingători, e că de fiecare dată după o astfel de zi agitată, vine liniștea asiguratoare a unui nou start pe curat. Mâine o vom lua iar de la capăt.