Șapte idei despre Federer și Djokovic, după Dubai și înainte de Indian Wells

1. E întotdeauna interesant să vezi cum o realitate percepută în alte ocazii ca un defect devine dintr-o dată o calitate. Federer l-a învins pe Djokovic la Dubai și datorită unui mental mai puternic, spune aproape orice analist întrebi, o spune chiar și Djokovic însuși. O schimbare spectaculoasă față de media ultimelor luni. Știam că Nole e cel care își domină adversarii mental, în vreme ce Federer a fost adesea criticat pentru că depune armele atunci când este împins în situații critice.

Elementar mi s-a părut că, față de precedentele meciuri cu Djokovic, Federer n-a mai lăsat potențiale momente critice să-l afecteze și să-i dea peste cap jocul. În pofida startului ratat (care mi s-a părut, în mare măsură, influențat de acel punct fabulos din primul game, vezi video 1, pe care RF l-a pierdut în special pentru că n-a atacat inside-out cu fh și a ales un drop-shot recuperat in extremis, și cu ajutorul fileului, de către Novak), Federer mi-a părut foarte „verde”, atât mental, cât și ca plan, chiar și când setul 1 i-a scăpat repede printre degete.

Un al doilea moment psihologic ar fi putut fi minunăția de schimb cu care a salvat minge de set la 3-5 (video 2), și care, la final, a fost inutilă, întrucât nu i-a salvat și setul. Ceea ce mi-a amintit de episodul Turneul Campionilor 2012, când de asemenea Federer a salvat o minge de set absolut nebunească, cu acel winner din spate, însă fără ca asta să-l ajute cu ceva pe final.

Nici acesta nu l-a marcat. În schimb, a folosit în favoarea lui game-ul de la 2-2 în setul secund, când a salvat o minge de break într-un alt schimb încins. Acolo s-a rupt și meciul. 

„Noua generație are nevoie de jocul lui cristalin. Totuși, cristalul poate fi în egală măsură strălucitor, cât și fragil”, am citit la cineva pe Twitter, zilele acestea, pe măsură ce Federer și-a croit drum spre finală. Dacă fragilitatea e cu referire la zbuciumul interior al lui Federer, atunci victorie cu Djokovic are potențial de bandaj pentru încrederea elvețianului, care a trecut prin situații dificile în ultimele nouă, zece luni. Maniera în care a obținut-o (cu revenire), perioada prelungită care a trecut „pe uscat” de la ultima lui victorie relevantă (chiar așa, ce numim „ultima victorie relevantă” la Fed? Murray, AO 14? Delpo, Londra 13? sau tocmai Murray, Londra 12?), sunt nuanțe care pot să-l reașeze pe elvețian pe un drum ceva mai puțin fluctuant. Nu vă grăbiți cu articolele care să anunțe „revenirea lui Federer”, mai e un pic până acolo, dar nu vă grăbiți nici cu cuiele în coșciug. Cristalul poate că strălucește mai rar și pentru perioade mai scurte, dar strălucirea e încă acolo. Și, în contextul potrivit (și favorabil), ea poate să ia ochii tuturor. 

2. Federer a câștigat și pentru că poate să dezvolte mai multă putere cu noua sa rachetă. Nu doar că și-a controlat foarte bine nivelul de agresivitate, dar a avut de unde să genereze suficientă forță cât să stea bine cu sârbul în numeroasele schimburi brutale de pe fundul terenului. Se simte autoritatea cu care Roger apasă pe forehand, iar când îl lovește cu încredere, fără reținere, surplusul de putere este și mai evident. Racheta mai mare îl ajută să-și țină și numărul erorilor neforțate sub control, element vital în meciurile cu restul Big 4. De asemenea, Djokovic (sau Murray, vezi recentul meci) îl rănește în mod tradițional pe Fed cu returul, în special pe serviciul secund, ceea ce s-a întâmplat acum într-o proporție mult mai mică, tocmai pentru că Federer are un surplus de control și precizie la serviciu, ceea ce îl ajută să-și facă jocul și să pună presiune pe adversar. Dovadă cele câteva game-uri în care RF a întors relativ ușor de la 0-15, 15-30 sau a salvat autoritar mingi de break. Practic, Novak n-a avut spațiu de manevră la retur, iar asta a început să-l roadă pe măsură ce meciul a avansat. În fapt, exceptând acel game din startul meciului, Federer a fost în general solid în special la punctele importante pe propriul serviciu. Surplusul de putere îl ajută pe RF să redevină agresorul, în special pe un teren atât de rapid precum cel de la Dubai. Acum, numai de-ar avea racheta cea mare un răspuns la fel de mare și la blocajul mental în fața lui Rafa, abia atunci ar fi fun de-a dreptul.

3. Un mare factor (și surpriză plăcută) pentru mine: viteza de deplasare a lui Federer. De asemenea plasamentul, jocul de picioare, rapiditatea, reflexele. Elvețianul a scos câteva puncte din poziții la care, anul trecut, nici nu mai mirosea mingea, cu atât mai puțin s-o alerge. A transformat defensiva în atac în aproape toate cele 4 sau 5 puncte absolut epice care au alcătuit harta meciului și care au jucat rol de momente psihologice. E o diferență uriașă față de ultimele două meciuri directe cu Nole, cele din toamnă. Atunci, Roger a reușit de fiecare dată să producă un set masiv, numai pentru a rămâne fără benzină în setul decisiv. De data asta, nu doar că a ținut pasul, ba chiar a obținut prima lui victorie în 11 încercări când e condus cu 0-1 la seturi de Novak (o statistică incredibilă).

4. O altă observație care merită să nu fie trecută în linia a doua. Indiferent cine câștigă meciul, întâlnirile dintre Djokovic și Federer sunt adesea captivante. A fost la origine și o tensiune greu de negat între cei doi, însă cred că fiecare scoate ce are mai bun celălalt, se împing pe rând în colțuri și își aplică unul altuia lovituri dintre cele mai dureroase, atât în planul jocului, cât și mentale. Din acest punct de vedere, rivalitatea dintre ei e din cale afară de generoasă în momente YouTube, nu doar ca și calitate, cât dramă și timing. Tot din același motiv, e păcat și aproape incredibil că s-au întâlnit într-o singură finală de Grand Slam de-a lungul carierei, chit că multitudinea de semifinale epice compensează, pe undeva. Azi, la fel: calitatea schimburilor a fost sclipitoare. A fost unul dintre rarele meciuri în care, pur și simplu, am putut uita de scor și de stresul obișnuit care precedă un potențial articol (care sunt cheile jocului? care au fost momentele importante? ce a făcut diferența? etc, etc) și m-am bucurat de spectacol și atât, fără să-mi pese câtuși de puțin de nimic altceva.

Și tot la acest capitol: puțină varietate în ce privește suprafețele de joc nu strică nimănui, iată. 

5. În ce loc îl lasă acest meci pe Novak? Ciudat, pentru un jucător care și-a făcut un renume din bătăliile câștigate pe plan mental, Djokovic trece, discret, printr-un soi de criză internă similară cu cea suferită de Federer de-a lungul ultimilor ani. Sârbul dispare uneori din timpul meciurilor când îi e lumea mai dragă. Tehnic, nu și-a pierdut nimic din alonjă, dimpotrivă. Era simplu să-l vezi fugind, azi, cu victoria la cum arătau lucrurile după primul sfert de ceas. Tactic, cred că, per ansamblu, e la fel de inteligent ca în ultimii patru ani. Și atunci? Nole arată uneori ca și cum flacăra care arde(a) în el și-a pierdut din vâlvătaie, ca și cum i s-ar fi tocit dinții. De aici rezultă o sumedenie de meciuri strânse pe care le scapă din mână, atunci când lucrurile ajung pe muchie, când arde pământul sub picioare, adică exact perioada lui favorită a meciurilor în trecut. Ori acum nu mai e așa, tensiunea pare să-l apese prea mult și devine vulnerabil. Am aruncat un ochi pe lista lui de victorii de la finalul anului trecut, și exceptând finala cu Delpo de la Shanghai, câștigată în tiebreakul decisivului, e greu să găsești un alt meci pe care să-l fi trăit periculos și să-l fi răzbit; au fost fie victorii clare, fie de rutină. Ceea ce, firește, nu e vina lui, însă întregul 2013 e plin de astfel de meciuri strânse, dar pierdute. Nole pierde nu doar trofee, pierde și timp, fapt recunoscut și de el acum ceva timp, când declara că a lăsat să-i scape turnee pe care trebuia să le câștige.

Între AO și Dubai, Novak a fost, conform propriilor lui declarații, într-o serie de călătorii în locuri dragi, pe care nu le mai vizitase fie de ani buni, fie din copilărie. I-au prins bine aceste expediții, spunea el. Sunt semne că își caută echilibrul interior, pentru că un om împăcat cu felul în care merg lucrurile pentru el nu are nevoie de prea multe călătorii de regăsire.

Începutul primăverii îl găsește pe Novak într-o postură complicată. E pentru prima oară din 2006 încoace când nu ajunge în nicio finală înainte de Indian Wells. Lipsa de meciuri din acest sezon se întoarce împotriva lui ca un bumerang și-i afectează încrederea, cumva pe modelul lui Fed de anul trecut. Până și declarațiile au început să semene (“acum știu la ce am de lucrat”). Situațiile sunt diferite și nu suportă comparație, dar confidence-ul e o boală grea și niciunul dintre cei mari nu a putut s-o dribleze. La peste 4.000 de puncte distanță de Rafa, Novak va fi foarte interesant de urmărit la Indian Wells și Miami, turnee unde are nevoie mare de titluri și de victorii, în special unele trăite periculos, specialitatea casei.

Astea fiind zise, cu tot cu criza lui de rezultate, Novak e, totuși, același om care, cu trei luni în urmă, încheia apoteotic anul 2013, și mă aștept ca, până la sezonul de zgură, parteneriatul lui cu Becker să depășească faza căutărilor și să dea primele rezultate. Momentul se schimbă rapid în tenis, așa că n-ar trebui exagerată importanța acestui start de sezon. Odată el fiind depășit, pentru Nole va urma o vară foarte, foarte interesantă, îndrăznesc să spun crucială în privința direcției pe care o va lua cariera lui în următorii ani.

6. Apropo de momentum: cine ar fi zis la finalul lui 2013 că, înainte de dubla IW-Miami, Djokovic va fi cel în criză de încredere, iar Federer, cel pe un val decent de rezultate? Puține lucruri anunțau această realitate, dar ea e incontestabilă și arată cât de riscant e să emiți judecăți categorice în ce-i privește pe acești mari jucători. Cu două finale și o semifinală de Slam în cont, cu perspectiva unui parcurs lung în Cupa Davis la orizont, cu un nivel fizic regăsit și în continuă creștere (ne reamintim că el setase aprilie drept deadline al recâștigării condiției fizice), lucrurile arată mult mai bine pentru Federer. Și bilanțul lui pe 2014 e mai bun decât l-ar percepe o persoană care nu mai urmărește atent evoluția lucrurilor. 13 victorii și doar 2 înfrângeri, dintre care una cu Nadal. Dintre acestea, două sunt contra unor jucători din Big Four, cu două mai multe decât reușise în tot sezonul 2013! În clasament, elvețianul rămâne, deocamdată, țintuit pe locul 8 indiferent de rezultatul finalei, însă e pe locul 4 în Race to London și intră pe un teritoriu cu foarte puține puncte de apărat de acum înainte.

Versus Top 10, Federer are 3-1 în acest an și mai poate adăuga la bilanț în finala de mâine.

7. Ceea ce ne aduce la o altă întrebare interesantă: va putea confirma Federer în două zile consecutive? Finala cu Berdych arată grozav pe hârtie. Dacă Federer e în urcare, Berdych e nu departe de forma vieții. La AO a făcut semifinale și doar viitorul campion l-a putut opri, într-un meci oricum foarte strâns, decis de un singur break. Apoi a venit titlul de la Rotterdam și parcursul bun de aici. Dar nu e numai atât. Dacă vs Nadal și Djokovic e, cel mai adesea, victimă sigură, Berdych joacă un tenis infinit mai bun împotriva lui Federer, căruia i-a pus mari probleme nu o dată. De altfel, Berd a câștigat cele mai recente două meciuri directe (11-6 scorul general). În 2012, la US Open, acea victorie venită de nicăieri, într-un moment în care Federer juca la un nivel foarte înalt și părea favoritul pe hârtie al turneului; e un rezultat pe care eu am suspectat mereu că Federer l-a încasat foarte rău și de la care i-a început, mai mult sau mai puțin, declinul. De asemenea, în 2013, chiar la Dubai, când cehul a salvat trei mingi de meci într-o zi oribil pentru elvețian, în care Federer a scăpat, pur și simplu, boii în porumb. Mai mult, între cei doi există, de asemenea, un fel de tensiune. Berdych nu e tocmai un fan al elvețianului și se mândrește cu recordul său foarte solid contra lui Federer; știe că poate să-l bată și va folosi asta ca și combustibil.

Pentru Federer, un trofeu la Dubai ar însemna încă o picătură în pahar. Pașii mici, dar siguri, din ultimele luni (acel “simt că tenisul meu cel mai bun e foarte aproape” nu mai pare deloc atât de exagerat) au nevoie să fie completați de un trofeu. După două finale timide la Basel și la Brisbane, ambele pierdute în ciuda suprafeței sau a adversarului convenabil, Federer are nevoie de un titlu, de o încheiere pozitivă a unei săptămâni. Ar fi, oricât de ciudat sună, abia al doilea în ultimele 19 luni. Dacă nu va câștiga, rămâne pe același drum bun și nu se schimbă cu mult datele problemei. Mi se pare o finală în care amândoi au de câștigat multe și, în același timp, amândoi au puține de pierdut, ceea ce, cumulat cu restul contextului, promite un meci mare.