Cupa Davis | Vine iarna grea pentru echipa României

Retrogradată în 2011 din Grupa Mondială, România rămâne pentru cel puțin încă un an departe de elita tenisului mondial masculin la nivel de echipe naționale. E doar o formă de a spune, pentru că, realist vorbind, drumul către o eventuală promovare ar fi fost unul lung și cu multe obstacole. Tricolorii au pierdut însă deplasarea de la Dnepropetrovsk (1-3) și se pregătesc acum de barajul din toamna acestui an.

După neplăcuta zi de vineri, când, în loc de un 1-1 promițător, ne-am văzut conduși cu 2-0, România a redus din handicap grație victoriei de la dublu, obținută de un dublu în care Marius Copil l-a înlocuit cu succes pe Victor Hănescu. Punctul care ne-a păstrat în joc a fost obținut cu destule eforturi, mai ales că Horia a terminat meciul vizibil afectat din punct de vedere fizic, după ce i-a recidivat o accidentare mai veche. Numai că duminică, în ciuda unui start bun, Victor Hănescu nu a putut trece de numărul 1 al gazdelor, Sergiy Stakhovsky, iar revanșa Ucrainei a fost astfel decisă în patru meciuri, fără să mai fie nevoie de unul decisiv. 

Inevitabil, la nici câteva minute după finalul meciului dintre Stakhovsky și Hănescu, a reînceput focul la adresa românilor, în frunte cu vinovatul tradițional de serviciu, Victor Hănescu. De data asta, culmea, nu doar prin comentariile fanilor români în social media, ci și în câteva exprimări ale presei care aproape că invită o execuție publică a lui Hănescu, cel care ar fi „înșelat așteptările românilor”. Din păcate, spre ghinionul lui, Victor le-a oferit muniție din belșug contestatarilor, cu cele trei mingi de meci ratate cu Marchenko, însă cred că relația Hănescu – public, atât de prost gestionată de către ultima parte de-a lungul timpului, a ajuns în punctul în care oricum nu mai conta dacă Hăne câștiga meciul cu Marchenko: tot ar fi fost criticat, pentru un motiv sau altul. E întotdeauna la modă, și foarte convenabil, să dai în cineva care oricum nu răspunde înapoi.

În timp ce setul patru al meciului se scurgea către un final inevitabil, am recitit textul pe care l-am scris, într-un moment similar, anul trecut, după eșecul cu Olanda. Nu s-a schimbat absolut nimic între timp. Înlocuiți „Olanda” cu „Ucraina” și fiecare rând pe care l-am scris atunci se păstrează valabil și acum, la aproape un an distanță. Scriam atunci, printre altele:

„Trăgând linie: în Cupa Davis suntem exact acolo unde ne e locul acum. Avem un stoc foarte limitat de opțiuni la care să putem apela când vine vorba de făcutul unei echipe și suntem tributari contextului în care se va juca orice meci cu o nație cel puțin de aceeași valoare cu noi. Uitați-vă pe lista echipelor calificate la baraj și calculați pe câte dintre ele am fi putut să le batem. Și apoi mai gândiți-vă dacă merită să-i criticăm așa de vehement pe jucători”.

Nu invit la pusul mâinilor în șolduri și la o resemnare totală. Ceea ce vreau însă să spun este că avem așteptări nerealiste și reacții deplasate vizavi de echipa de Cupa Davis. Hulim inutil niște jucători care fac, în limita posibilităților lor, tot ceea ce pot ei să țină echipa de Cupa Davis la un nivel decent. An de an, reacționăm scandalizați la niște înfrângeri absolut normale (da, nu e nimic ieșit din comun să pierdem un meci în deplasare cu Ucraina, în actualele formule ale celor două echipe). Îi criticăm cu aceeași virulență cu care atacăm echipa națională de fotbal, uitând că sunt două lumi complet diferite. Deosebirea e că în tenis ești singur pe teren, nu ai alți 10 coechipieri care să îți mascheze o zi mai proastă. Iar în tenis (scriu asta pentru consumatorii ocazionali de tenis, nu pentru publicul tradițional al Treizecizero) nu e nimic ieșit din comun ca numărul 73 mondial să piardă în fața locului 163 mondial. Nu e echivalentul unei înfrângeri a României cu Lituania, să zicem. La acest nivel, oricine poate bate pe oricine; diferențele sunt mici, contează forma de moment, încrederea, echipa, suprafața și o mulțime de alte câteva detalii minore. Sigur că Hănescu ar fi fost favorit și ar fi trebuit să închidă meciul de vineri atunci când a avut o șansă. Dar astfel de răsturnări se întâmplă. Și ar trebui luate ca atare. 

Dacă noi ne comportăm așa, acum (adică punând la zid un jucător, în loc să găsim soluții pentru problemă la nivel extins), ce ar trebui să facă Marea Britanie, care a stat ani la rândul în grupa a 2-a, în ciuda unor investiții în tenis infinit mai mari decât cele făcute de România? Ce ar trebui să facă SUA, o țară cu rezultate ceva mai notabile decât ale noastre, dar pe cale să ajungă acum la un baraj de supraviețuire? Și cum vom supraviețui iernii lungi și grele care se anunță pentru echipa României de Cupa Davis după retragerea lui Hănescu (33 de ani la vară) și după ce Adrian Ungur (29 de ani) se va fi autoizolat, la rându-i, în circuitul Challenger, ca să-și încheie cariera? Când vom începe să-i dăm credit lui Victor așa cum ar trebui să o facem, așa cum ar trebui să primească un tenisman care s-a ridicat de pe propriile puteri, de pe stradă, și a ajuns până pe locul 26 în lume? Când o să înțelegem că profilul lui, personalitatea lui e pur și simplu alta decât a jucătorilor pe care îi vedem la televizor și că nu e absolut nimic în neregulă cu asta? Așa cum nu e nimic în neregulă cu faptul că e tăcut, că e introvertit, că pierde meciuri în turul 1 și că nu mai poate să câștige atât de multe meciuri în Cupa Davis. Nu e fair să-i construim imaginea unui personaj care, chipurile, nu are ce căuta în tenis, doar pentru că nu ne place limbajul corpului lui, doar pentru că ni se servește nemestecată ideea că nu i-ar păsa, doar pentru că citim pe Internet niște lucruri scoase din context despre Victor, doar pentru că nu știe să-și facă PR (sau a început prea târziu să facă asta), doar pentru că nu e îndeajuns de magnetic să vândă reviste, doar pentru că nu e Federer.

Nu pretind nimănui să-l placă pe Victor, eu însumi m-am numărat, acum mulți ani, printre cei care nu l-au agreat și n-am nicio problemă să recunosc asta. Dar putem să-l respectăm, chiar dacă nu-l luăm în brațe. Să respectăm că este, după toate indicațiile, al treilea cel mai bun român al tuturor timpurilor, că și-a clădit de unul singur o carieră în condiții vitrege și și-a folosit din plin resursele pe care le-a avut ca să își facă un nume. Și a făcut asta luptându-se, printre altele, cu o indiferență crasă a celor de acasă, indiferență transformată în nepopularitate, transformată acum aproape într-o ostilitate complet inutilă, alimentată aproape iresponsabil. Nu mă aștept ca asta să se întâmple: la fel ca mulți alți români, Hănescu este mai respectat în străinătate decât la el în țară. Dar poate că după ce se va retrage, vom aprecia mai mult ce a însemnat prezența lui.

Ceea ce ar trebui, de fapt, să ne sperie pe noi este perspectiva pe termen mediu. Să facem o pauză, pentru un minut, de la execuția lui Hănescu și de la dramatizarea eșecului cu Ucraina, ambele inutile [Da, e inutil să ne plângem de această înfrângere, oricum nu ne duceam nicăieri nici cu o victorie]. Să-l lăsăm pe Hănescu la locul lui, lupta lui oricum e pe cale să se termine. Și să ne imaginăm cum va arăta echipa noastră în, să zicem, trei ani, când Victor probabil se va fi retras, iar Ungur nu va mai reprezenta nici măcar soluția pe care o reprezintă în prezent. Știe cineva să propună o formulă de echipă competitivă? Știe cineva să spună cum va arăta echipa noastră din 2016? Dacă ne supărăm acum că nu promovăm în Grupa Mondială, deși nimic nu ne recomandă pentru asta, cum o să reacționăm atunci când vom ajunge în Grupa a 2-a valorică? Pentru că da, o retrogradare în sezoanele următoare e o perspectivă aproape inevitabilă, din punctul meu personal de vedere. Să ne pregătim pentru asta. Nu Hănescu e miza discuției, sau vinovatul. El, ajutat de ceilalți, ne-a ținut la liman în ultimii câțiva ani. Pierdem timpul dacă ne consumăm energiile cu momentul prezent. Nu ne ducem nicăieri mai sus prea curând, ar trebui ca prioritatea să devină viitorul, în așa fel încât să nu ne ducem mai jos. Ce a fost până acum a fost bine și frumos: în ultimii ani am avut Pavel, Hănescu, Tecău, Mergea, plus o mulțime de jucători secundari care și-au făcut bine treaba când au fost chemați și folosiți. Urmează, cel mai probabil, câțiva ani foarte grei. Ceea ce ne trebuie acum este un plan rațional și coerent pentru perspectivă. Astfel încât în cinci, șapte, zece ani de acum înainte să avem mai multe soluții decât avem acum și decât vom avea în sezoanele următoare. Întoarcerea către juniori ne-ar putea salva de un viitor întunecat și complet irelevant la nivel de Cupa Davis.  

Altfel, grupa a 2-a s-ar putea să fie mult mai aproape decât am vrea să credem. 

Sferturile Grupei Mondiale, decise

Meciurile de duminică n-au adus surprize majore sau răsturnări de situație în Grupa Mondială. Marea Britanie a obținut punctul de care mai avea nevoie prin Andy Murray (victorie în patru seturi cu Sam Querrey) și, abia revenită în elită, se califică acum în sferturi, unde va juca în deplasare cu echipa Italiei. Italia a eliminat Argentina la ea acasă, o altă superputere a Cupei Davis care se vede eliminată încă din primul tur. 

Învingătoarea dintre Marea Britanie și Italia va întâlni în semifinale învingătoarea dintre Elveția și Kazahstan, meci care se va juca în Țara Cantoanelor. Faptul că Elveția va fi gazdă la acest meci sporește șansele ca Federer să răspundă din nou convocării (comparativ cu situația în care elvețienii ar fi trebuit să se deplaseze, în aprilie, în îndepărtatul Kazahstan). Pe hârtie, totul indică spre o semifinală de cinci stele, în care Andy Murray ar putea să lupte de unul singur, în septembrie, cu Federer / Wawrinka.

Pe cealaltă parte de tablou ne îndreptăm spre o altă semifinală foarte tare. Cehia, campioana ultimelor două ediții, se va deplasa în sferturi în Japonia, în vreme ce Franța va primi acasă Germania. Raportat la numărul de soluții pe care le are la dispoziție, învingătoarea acestui din urmă meci, oricare ar fi ea, are o șansă bună să detroneze Cehia în semifinale.