Raluca Olaru scrie manifestul sportivului român: cum are România atâtea jucătoare cu rezultate, fără investiții mari?

Salutări, dragii mei!

În primul rând, îmi pare rău pentru că nu am mai postat niciun articol de ceva vreme, însă există o explicație Și e una pozitivă, aș zice eu. Am fost, după cum poate știți, în America de Sud, la un circuit de 3 turnee de 25k. Vestea bună este că am avut un parcurs intens și bun. Am făcut finală la simplu și câștigat dublu la primul; apoi semifinală la simplu și câștigat dublu la al doilea; și finală la simplu la cel de-al treilea. La dublu am făcut pereche cu colega și buna mea prietenă Elena Bogdan.

Acestea au fost ultimele turnee din sezonul 2012, după care am revenit în țară am avut niște zile de concediu bine-meritate Iar de câteva zile am început treaba din nou și actualmente sunt în cantonament de pregătire fizică la Poiana Brașov.

Bun. Subiectul pe care m-am gândit să-l abordez astăzi este legat de o întrebare care este pe buzele multor oameni, mai ales străini:  Cum se face că o țară că România, care are puține facilități, puține posibilități financiare, are așa de multe jucătoare de tenis în top? Iar asta în condițiile în care alte țări mult mai dezvoltate, au mai puține sau poate chiar deloc. Apropo, cu ocazia asta vă reamintesc că undeva la începutul acestui an, România era pe locul 3 în lume ca și număr de jucătoare de tenis prezente în top 100 la momentul respectiv – și anume 7! E foarte mult.

Ca o notă de început, țin să precizez că tot ce voi scrie aici este strict părerea mea asupra subiectului, însă mă voi referi la “noi” ca și “noi, româncele”.

Și atunci, revin la întrebarea de mai sus. Cum? Și, ca să aveți o imagine și mai de ansamblu, am să vă povestesc o întâmplare. În iarna 2009-2010, în perioada de pregătire de off-season, mă antrenam la Amsterdam cu fostul meu antrenor, Michiel Schapers. Eram în jur de 60-70 WTA la momentul respectiv. Și el îmi tot punea această întrebare, pentru că de atunci deja începuse “valul” de românce care urcau în topurile mondiale. Și, într-una din zile, îmi spune: “Raluca, discutam zilele trecute cu câțiva antrenori din federația noastră despre voi, româncele, și am fi foarte curioși să ne vorbești puțin despre asta”. Plăcut surprinsă de propunere, am acceptat, bineînțeles, ca atare, peste câteva zile, am ținut o prezentare pe acest subiect, în fața unor membri din federația olandeză, antrenori, lotul lor de juniori și junioare, și părinți. Antrenându-mă acolo de ceva timp, văzusem mai în detaliu cum se face tenis la ei în țară și care e mersul lucrurilor, așa că am putut face o comparație destul de obiectivă. Din nou, am fost foarte plăcut impresionată de deschiderea și modestia lor; toți erau ochi și urechi la ce aveam de zis, puneau întrebări, încercau să învețe. La momentul acela, ei nu aveau niciun jucător/jucătoare în top 200 ATP/WTA. Întrebările de bază erau: Cum am făcut noi? Avem un sistem de pregătire? Cum ne antrenăm când suntem tineri? De ce o țară mai slab dezvoltată are atâția sportivi de succes, pe când o țară ca Olanda, care are și facilități, și infrastructură, și condiții financiare, sponsori, antrenori etc… nu are?

Mi se par niște întrebări interesante. Și vă spun și de ce. Pentru că, într-adevăr, dintr-un anume punct de vedere, noi, româncele – la ora actuală 5 în top 100, și încă 6 în top 250! – am ajuns unde suntem mai mult sau mai puțin din întâmplare. Poate râdeți când citiți asta, dar e adevărat. Ei (olandezii, îi voi lua drept exemplu reprezentativ aici pentru că i-am cunoscut direct, dar bineînțeles că lista e mare) au tot ce vor practic, de mici. Au absolut toate condițiile necesare, primesc totul de-a gata și în general, totul este structurat și ordonat.

Deocamdată noi (România) nu avem un sistem bine pus la punct, o școală de tenis structurată. Facilitățile s-au mai îmbunătățit în ultimii ani, dar tot nu sunt la nivelul necesităților unui sportiv de mare performanță, antrenori sunt destul de puțini, bani nu prea sunt investiți în sport, iar doctori și sistem medical pentru sportivi nici nu mai zic, suntem ani lumină în urmă (Tot ce scriu aici este cu caracter pur informativ, și obiectiv, scopul meu este să oglindesc situația așa cum e și nu să aduc reproșuri). Și tocmai asta este interesant: că deși lucrurile stau așa cum am zis mai sus, cumva, am reușit fiecare în parte, pentru că așa a fost – fiecare a făcut cum a putut și știut mai bine – să ne găsim propria cale și propria metodă de a atinge performanță.

Și, atunci, care este numitorul comun? Că, totuși, suntem 11 fete în primele 250 din lume… nu poate fi coincidență.

Aici iar vine partea interesantă Dau iar un exemplu: când aveam 9 ani, țin minte că, într-o iarnă, ca să mă pot antrena mergeam la 9 seara într-o sală din Băneasa, care era mai mult de baschet decât de tenis, cu o dușumea veche (deloc indicată pentru tenis, apropo), și cu spațiu foarte mic între linia de fund și peretele din spate. Dar efectiv nu erau săli disponibile, așa că strângeam din dinți și jucam acolo, seara. Țin minte că vorbeam cu ai mei despre asta, când am mai crescut, și-mi spuneau că s-au gândit de multe ori în iarna aia să-mi întrerupă antrenamentele, din cauză că veneam foarte obosită seara acasă. Ajungeam mereu după 11 de la lecția de tenis, și aveam totuși doar 9 ani. Dar eu n-am vrut, pentru că îmi plăcea să merg la tenis chiar și în condițiile alea, așa că m-au lăsat să merg mai departe.

Și exemple de acest gen sunt mai multe, cred că toate am trecut prin ele la un moment dat. Așa că da, poate n-am avut condițiile altora, poate că n-am avut posibilitățile lor materiale, poate că n-am avut o gamă așa de largă de antrenori de tenis sau de pregătire fizică din care să alegem… dar noi am avut niște calități care au compensat lipsurile. Sau, mai bine spus, lipsurile ne-au ajutat/obligat/determinat să ne dezvoltăm de mici anumite laturi, fapt ce ne-a fost de folos mult mai târziu. Încă un exemplu: cel puțin o parte dintre fete (inclusiv eu) ne-am format deprinderea de mici să punem și noi capul la contribuție, și nu să așteptăm totul mură în gură de la antrenor. Astfel, am conștientizat unele lucruri mai devreme, am înțeles mai bine jocul, ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și avem capacitatea de a trage de noi, de a gândi jocul, antrenamentul, meciul și să găsim soluții, chiar și atunci când nu e nimeni pe margine alături de noi.

După părerea mea, fiecare dintre noi are câte o mare calitate/mare talent, care nu ține neapărat de domeniul tenisistic. Și aici mă refer la resurse precum ambiția, motivația, puterea de muncă, puterea de luptă, inteligența în joc, abilitatea de a ne folosi posibilitățile și aptitudinile la maxim și, cu siguranță, dorința de a deveni mai bune. Dacă vă uitați cu atenție, nu semănăm niciuna cu alta ca stil de joc, tehnică sau tactică. Fiecare dintre noi a căutat soluții până le-a găsit pe acelea care au funcționat pentru ea. Fiecare dintre noi și-a depășit unele bariere pentru a se putea dezvolta. Fiecare a încercat să își exploateze punctul ei forte, s-a adaptat constant și a găsit modalități de a învinge greutățile ieșite în cale (de ordin financiar, medical, fizic, tehnic, mental etc). Și, nu în ultimul rând, fiecare a vrut să fie mai bună decât cea de lângă ea.

Întotdeauna am spus că între noi există o rivalitate, însă una pozitivă, pentru că ne-am tras în sus una pe cealaltă și, la un moment dat, fiecare dintre noi a fost un exemplu de urmat pentru celelalte. Eu sunt de părere că suntem o forță, iar celelalte jucătoare știu că au viață grea când joacă cu o româncă!

Toate am învățat, ne-am dezvoltat, ne-am înmulțit cunoștințele, ne-am autodepășit ca să ajungem la acest nivel. Și, bineînțeles, vom continua să facem asta. Căci sportul, ca și viața, este o luptă continuă, o încercare zilnică de a fi mai bun decât ai fost ieri. Eu vreau să spun că vă respect și vă felicit fetelor, pentru tot ce ați reușit până acum și am încredere că mai avem multe de arătat și de aici înainte!

Iar voi, cei care citiți acum, sper să fiți alături de noi (și) de aici încolo și să fiți mândri că sunteți români când veți vedea rezultatele noastre!

 

Cu drag,

Raluca

 

Nota Treizecizero.ro:

La data de 26 noiembrie, lista româncelor din top 100 era următoarea:

Sorana Cîrstea (27), Simona Halep (47), Irina Begu (52), Monica Niculescu (58), Alexandra Cadanțu (89).

Ele sunt urmate de alte 6 fete în primele 250 de jucătoare ale lumii:

Edina Gallovits-Hall (106), Cristina Mitu (200), Raluca Olaru (219), Mădălina Gojnea (235), Alexandra Dulgheru (236), Cristina Dinu (240).

În frunte cu Mihaela Buzărnescu (252) și Elena Bogdan (261), alte 22 (!!!) de fete din țara noastră sunt în primele 1.000 jucătoare ale lumii, multe dintre ele jucătoare de mare perspectivă. 

Ele sunt cele pe care, alături de Raluca, le felicităm călduros. Și cărora le mulțumim din toată inima pentru bucuriile pe care ni le-au făcut până acum și ni le vor mai face. 

***

 

Citește și primele articole scris de Raluca Olaru pe Treizecizero.ro: