Peter Carter: Antrenorul care l-a format pe Roger Federer

La începutul lunii, ziarul The Australian a publicat un articol despre influenţa pe care a avut-o antrenorul Peter Carter asupra carierei lui Roger Federer şi şocul pe care i l-a provocat moartea sa neaşteptată acum 10  ani într-un accident de maşină.

În interviu, părinţii lui Carter vorbesc despre relaţia apropiată dintre Peter şi Roger, despre începuturile ei şi dificultăţile de pe parcurs, dar şi despre convingerea nestrămutată a lui Peter că Federer era “ceva special”. 

Iată traducerea articolului:

 

Modeşti şi demni, Bob şi Diana Carter nu se aşteaptă ca povestea să se concentreze aspura lor. Şi au dreptate. La început, intruziunea noastră are ca scop să explice tristeţea lui Federer de la Jocurile Olimpice şi US Open. Şi de a ilustra grija şi decenţa unuia dintre cei mai mari atleţi ai lumii la aniversarea a 10 ani de la moartea antrenorului care l-a influenţat cel mai mult.

E vorba despre regretatul Peter Carter, antrenorul australian căruia Federer îi datorează impecabila lui tehnică retro, şi a cărui înmormântare, desfăşurată la Basel acum 10 ani a declanşat în Federer hotărârea tăcută şi aroganţa inofensivă care au stat la baza unei cariere fără egal.

Da, Federer nu are egal. Da, Peter Carter, care a început să-l antreneze pe elveţian la 9 ani şi l-a dus până în pragul succesului internaţional, a avut o influenţă imensă asupra lui, atât personal cât şi profesional, până când soarta a intervenit în cel mai crud mod posibil. Dar doar când te afli în prezenţa acestor doi oameni ai în faţă imaginea completă.

După ce petrecem două ore acasă la Bob şi Diana, în Nuriootpa, lângă Adelaide,  uitându-ne peste albume de fotografii, vărsând lacrimi pentru fiul lor, cutremuraţi de amintirile pe care ni le povestesc, toate planurile noastre iniţiale sunt  răsturnate. Bob şi Diana vorbesc cu emoţie despre fiul lor, şi nu au decât cuvinte de laudă despre Federer, care i-a susţinut cu generozitate tot timpul. Dar după primul rând de cafele, biscuiţi şi sandvişuri pregătite de Diana, deja ţi se rupe inima de durere.

“Timpul nu face lucrurile mai uşoare”, spune Bob. “Deloc”. Luna august îi înfioară. Se împlineşte un deceniu de când Peter a murit, la vârsta de 37 de ani, într-un accident de maşină în Africa de Sud. 1 august este ziua morţii lui. 9 august era ziua lui de naştere. Federer este născut pe 8.

Bob şi Diana au făcut ceremonialul lor pe 1 august pentru a-şi onora fiul. Din mărturiile celor care l-au cunoscut ca jucător sau antrenor al lui Federer, reiese imaginea unui om decent, integru şi iubitor. “Cred că a fost plăcut de mulţi oameni”, spune Bob. “Era un om care se înţelegea bine cu toţi şi sunt….” O pauză “….Sunt mândru de el pentru asta. Of… E greu.”

1 August 2002: Carter era pasager într-un Land Rover lângă parcul naţional Kruger. Trei motive pentru călătorie: o lună de miere întârziată cu soţia lui, Silvia von Arx, pentru a sărbători vindecarea acesteia de cancer. 31 iulie era ziua ei. Ea călătorea în maşina dinaintea celei în care se afla Carter. Când se aflau pe un pod, un microbuz a apărut din sens opus, cu viteză, şi maşina lui Carter a trebuit să facă un viraj brusc pentru a-l evita, a trecut prin parapet şi a aterizat în râul de dedesubt. Raportul poliţiei spune că şoferul, un sud african, şi Carter “au decedat instantaneu când acoperişul vehiculului  a fost strivit”.

Federer era în Toronto, Canada, la un turneu. Când i s-a spus în acea seară, a ieşit din hotel şi a luat-o la fugă pe străzi, plângând în hohote. El recomandase Africa de Sud ca destinaţie pentru vacanţă.

“Sunt şocat şi foarte trist”, a spus el. “Peter a fost un prieten apropiat. Am fost împreună în fiecare zi când eram copil. Peter era foarte calm, dar foarte amuzant, cu un simţ al umorului tipic australian. N-aş putea să-i mulţumesc destul pentru ce a făcut pentru mine. Datorită lui am tehnica şi calmul pe care le am. Nu a fost primul meu antrenor, dar a fost adevăratul meu antrenor. M-a cunoscut bine şi mereu a ştiut ce era mai bine pentru mine”

Federer, care este catolic, s-a întors la Basel pentru a lua parte la înmormântare. Acelaşi preot îi căsătorise cu un an în urmă pe Peter şi Silvia în aceeaşi biserică. După spusele mamei lui Federer, Lynette, impactul asupra lui a fost profund. Era prima dată când se confrunta cu moartea cuiva apropiat. „O înfrângere pe teren nu este nimic în comparaţie cu aşa ceva”, spunea Federer.

„Nu pot să zic că mi-a făcut bine”, a spus Federer despre înmormântarea lui Carter. „Dar m-am simţit din nou apropiat de el în spirit şi am putut să-mi iau la revedere într-un cadru demn. M-am simţit oarecum mai bine, în special în chestiunile care erau legate de tenis”.

Reputatul antrenor şi analist Darren Cahill a crescut cu Carter în Adelaide. „Nicio zi nu trece fără să mă gândesc la Carts”, spune Cahill. „A fost un prieten loial. Un tip pe care puteai să contezi pentru sfaturi clare şi curajoase. Era însă foarte grijuliu cu lucrurile care-l priveau personal. Ştia asta şi deseori glumea pe seama lui, făcându-ne să râdem. Aşa era Peter. Era genul de om care se ducea să facă water-ski cu dopuri în urechi, de frică să nu-şi afecteze timpanele. Şi apoi lua o căzătură şi ieşea din apă cu ambele timpane perforate, cu apa ieşindu-i pe nas, dar cu un zâmbet larg pe faţă”

„Îmi place să cred că era parte din familia mea, dar realitatea era că majoritatea familiilor care petreceau timp cu el îl adoptau ca pe unul de-al lor. Fiind un băiat de la ţară care juca tenis bine, şi-a petrecut majoritatea timpului la oraş, încercând să-şi împlinească visele pe terenul de tenis. A jucat un rol important în vieţile multora dintre noi, care am avut noroc să-i fim prieteni, şi ne lipseşte teribil”

După înmormântarea antrenorului său, Federer a jucat un meci de Cupa Davis contra Marocului purtând un tricou pe care scria „CARTER”. Era sfârşitul lui 2002, şi încă era în căutarea primului său Grand Slam. Le-a spus colegilor de echipă la Casablanca: „Trebuie să câştigăm pentru Peter. Trebuie”. Un declic se produsese. Acesta avea să fie punctul de cotitură al carierei sale.

 

 

Propulsat de o determinare de fier, a intrat într-un fel de transă pe teren, cu calmul calculat al unui asasin.  Încercările anterioare de a-i tempera furia îl transformaseră într-un jucător apatic pe teren. Acum găsise combinaţia perfectă între focul interior şi calmul exterior. Trebuia să câştige pentru Carter.

Duo-ul marocan alcătuit din Younes el Aynaoui şi Hicham Arazi era foarte capabil, dar Federer i-a anihilat pe amândoi cu scoruri identice: 6-3, 6-2, 6-1. Începuse numărătoarea inversă. Până atunci crezuse că tenisul era o chestiune de viaţă şi de moarte. Dar primise dovada contrară, şi Casablanca a devenit tiparul psihologic pentru restul carierei sale. În aceeaşi transă, în 2003 a câştigat Wimbledon-ul şi şi-a început marşul istoric.

„Cred că a înţeles ceva semnificativ atunci”, spune Diana.
„Eu sunt sigur”, adaugă Bob.

Carter l-a întâlnit pe Federer când a acceptat postul de antrenor la clubul T.C. Old Boys din Basel. Lynette Federer i l-a prezentat pe fiul ei cu trei cuvinte: „El este Roger”. Carter le-a telefonat lui Bob şi Dianei chiar în seara aceea şi le-a spus: „Peste ce-am dat!”. Federer s-a transformat apoi într-un adolescent temperamental, iar Carter a devenit vocea raţiunii pentru el. Roger era chinuit de îndoieli, dar Carter i-a dat încredere în el. Federer se ascundea sub scaunul arbitrului ca să plângă când pierdea, dar Carter a continuat să-i spună că succesul era posibil, că singurul care putea să-l bată pe Federer era Federer.

Încrederea şi legătura dintre ei era atât de puternică, încât la 19 ani Federer a refuzat să joace în Cupa Davis dacă Peter nu era numit căpitan în locul lui Jakob Hlasek. Părea imposibil, doar Carter era australian. În ciuda acestui fapt, dorinţa lui Federer a fost împlinită. „Erau mai mult decât antrenor şi elev”, spune Bob. „Ce minunat ar fi dacă Peter ar vedea tot ce-a realizat Roger”

Cahill spune că Peter era total absorbit de sarcina de a-l antrena pe Roger. „Ştia ce-i căzuse în mâini. Ştia că puştiul era foarte special. De asemenea ştia şi ce responsabilitate imensă presupunea acest job. Cererea lui Roger ca Peter să fie căpitanul echipei elveţiene reflectă legătura profundă dintre ei. În lumea tenisului, să ai un australian căpitan al echipei de Cupa Davis pentru Elveţia, aşa ceva nu se mai întâmplase. A fost o realizare foarte mare pentru Peter şi el a fost încântat. Toţi eram foarte mândri de el. Sincer, era cel mai bun prieten”

Începând cu acel meci de Cupa Davis din Casablanca, puţini oameni au reuşit să-l învingă pe Federer. Restul e istorie şi poveste şi legendă. Roger Federer are 17 Grand Slam-uri, poziţia de nr 1 şi un loc în istoria nemuritoare a sportului. Cel de-al 18-lea tiltu al lui Federer a fost semnificativ din cauza datei când a fost câştigat: 1 august 2004. Purtând un tricou negru, senin şi-n acelaşi timp motivat până-n vârful unghiilor (acum erau ambele posibile), l-a distrus pe Andy Roddick în două seturi şi apoi a declarat: „Îi dedic acest titlu lui Peter – şi numai lui”

Bob şi Diana Carter au stat până târziu în noapte ca să-l vadă pe Federer câştigând Wimbledon-ul anul acesta. La fel şi la Jocurile Olimpice. “Roger este un om bun,” spune Bob. În fiecare decembrie, Federer le trimite un email cu detaliile zborului, cazarea şi transportul cu maşina pentru Australian Open. Bob şi Diana sunt invitaţii de onoare ai lui Federer la Melbourne Park în fiecare an, din 2005. Toate cheltuielile sunt acoperite. Stau în loja lui, sunt cazaţi la acelaşi hotel cu el, participă la petrecerile de sărbătorire ale victoriilor şi cele de consolare după înfrângeri. Şi vorbesc despre Peter.

„Ne face mereu plăcere să fim acolo”, spune Bob. „În fiecare an mergem pe cheltuiala lui, are grijă de absolut tot. Sper că ştie că apreciem foarte mult. La început stăteam două săptămâni, dar era prea obositor pentru noi. Acum mergem doar la finală”

Relaţia lui Federer cu Bob şi Diana a început la un meci de Cupa Davis între Australia şi Elveţia în 2003. Meciul a fost jucat în amintirea lui Peter. Bob şi Diana au fost în tribune.

„Era prima oară când îl vedeam pe Roger după înmormântare. Îl mai întâlnisem doar odată, când avea 17 ani. Acel weekend de la Cupa Davis a fost foarte emoţionant pentru că atunci l-am cunoscut pe Roger cu adevărat. Ne-a luat într-o cameră pe amândoi şi am avut o discuţie lungă, bună, doar noi trei. Atunci ne-a cunoscut şi el mai bine. I-am spus: „Roger, dă tot ce ai tu mai bun. Peter avea cea mai bună părere despre tine. Credea că poţi să faci ceva special.” Ne-a făcut tuturor bine să vorbim. Roger a reuşit să exprime emoţia pe care i-o provocase moartea lui Peter, şi noi la fel. De atunci, relaţia pe care o avem cu Roger ne-a ajutat mult. A fost dificil să vorbim cu el la început, era greu pentru toată lumea, dar am putut să spunem ce voiam să spunem. A fost minunat că am ţinut legătura cu el. Şi ne-am bucurat mult pentru tot ce-a reuşit să realizeze”.