O istorie subiectivă a lui 2017: care au fost concluziile desprinse din sezonul de zgură

Când iei la rând pe repede înainte anul, ies la iveală tot felul de chestii interesante. De exemplu, cât de diferite au fost prima treime față de restul anului pentru Mladenovic și Garcia. A fost de parcă și-ar fi predat ștafeta la Roland Garros: până atunci Mladenovici zburase, de atunci încolo a zburat Garcia. Fostele partenere de dublu s-au transformat în 2017 în cele mai bune dușmance: nu numai că n-au mai vrut să împartă terenul, dar nici măcar să aibă succes în același timp.

Ne gândim la sezonul de tenis ca la un tot unitar,  dar nu prea este așa – dimpotrivă. Trecerea de la o suprafață la alta schimbă mult lucrurile, mai ales că această trecere coincide și cu trecerea de la un continent la altul (cu excepția succesiunii zgură-iarbă, unde se traversează doar Canalul Mânecii). Se schimbă fusul orar, clima, mâncarea, stilul de organizare al turneelor. Jucătorii gândesc mai mult decât noi aceste perioade ca minisezoane clar delimitate, cu cerințe și strategii diferite. Federer a ales de exemplu să elimine total sezonul de zgură anul acesta, pentru că la vârsta și stilul lui de joc, zgura a devenit mai degrabă o cheltuială decât un câștig.

Cazul său este extrem, dar demonstrează că anul în tenis este fragmentat în funcție de suprafețe. Kyrgios a avut o primă treime de an fantastică pe hard, apoi, la mutarea în Europa s-a stins. Simona, invers. Rezultă că nu-i o idee bună nici să te culci pe lauri, dar nici pe spini: lucrurile pot s-o cotească brusc în tenis, și în bine și în rău. Muguruza a avut, unul după celălalt, cel mai rău și cel mai bun Slam: la Roland Garros a plâns la conferința de după înfrângerea cu Mladenovic, un meci în care a simțit că fanii francezi au tratat-o fără respectul pe care l-ar fi meritat ca deținătoare a titlului. Presiunea de a fi favorită, de a confirma o evoluție foarte bună din trecut, a atârnat greu în cazul ei, ducând la meciuri câștigate cu chiu cu vai la Paris.

Câteva săptămâni mai târziu, pe iarbă, fără niciun fel de așteptări și fără antrenor, Garbine ridica farfuria aurită. După succesul de anul trecut, Angie Kerber a înotat tot 2017 într-o mlaștină din care nu s-a putut extrage cu niciun chip. Iată ce spunea despre lupta aceasta prietena și conaționala ei, Andrea Petkovic: ”Acum face greșeli pe care anul trecut nu le-ar fi făcut pentru că joacă fără încredere. Poziția ei de numărul 1 joacă și ea un rol. Eu nu pot să-mi imaginez cum e, dar mi-a spus ea: nu este același lucru ca atunci când ești pe 2 sau 3. Numărul 1 e un privilegiu care vine la pachet cu o bătălie continuă.”

La băieți, fără Federer, sezonul de zgură a fost total dominat de Rafa; dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre cei care ar fi putut să-i pună ceva probleme. Thiem, pe care mulți îl văd ca urmașul la tron pe această suprafață, a încercat din răsputeri, dar fără sorți de izbândă. Cei doi s-au ciocnit de trei ori înainte de RG, în finalele de la Barcelona și Madrid și în sfertul de la Roma; în primele două meciuri, Thiem nu a reușit să-i ia set lui Rafa (s-a apropiat o dată la tiebreak), apoi l-a bătut frumos la Foro Italico. Ca și jocul lui Federer pe hard, jocul lui Rafa pe zgură a fost înspăimântător de bun, ca în perioada lui de maximă dominație pe această suprafață. La Roland Garros Nadal a cules roadele celor două victorii precedente, trecând din nou de Thiem în minim de seturi, ultimul un 6-0 sec.

S-a vorbit mult anul acesta de neputința generației tinere de a profita de absențele notabile de la vârf. Doar Zverev și Dimitrov au mai pus mâna pe Mastersuri, iar la Slamuri n-a mișcat nimeni în fața lui Federer sau Nadal. Marc Rosset, într-o analiză făcută la sfârșitul anului a spus că Thiem a stagnat anul acesta, neaducând nimic nou în jocul său. Or în tenis, dacă nu progresezi, regresezi. Programul său brutal, înțesat cu turnee, a fost în continuare criticat și multă lume s-a întrebat dacă Thiem nu e pe cale să devină un caz clasic de burn-out.

Altcineva care are teoretic un joc suficient de puternic pentru a lovi prin oricine este Wawrinka. În plus performanțele lui la Slamuri după ce a împlinit 28 de ani sunt de categoria Serena. La Paris a ajuns în finală, dar nici parcursul său șovăielnic de până acolo, nici cel demoralizant pentru adversari al lui Rafa, nici durerile de genunchi cu care Stan se chinuise tot anul nu au ajutat.

La categoria Rafa, se pare că cineva a văzut venind această dominație de un deceniu la Paris încă din 2005: trainerul lui Andy Roddick. Nadal este un caz atipic în tenis: de obicei copiii precoce nu au cariere foarte longevive (vezi Borg, Austin, Capriati, Hingis), sau dacă sunt longevivi, nu rezistă toată cariera la vârf. Însă Nadal este, alături de Ken Rosewall și Pete Sampras, doar al treilea jucător de tenis care a câștigat un Slam în trei decenii consecutive, adică întâi ca adolescent, apoi după ce a trecut de 20 de ani și, respectiv, după ce a trecut de 30 de ani. Ei, o știați p-asta?

Altfel, experții au cam fost de acord că turneul feminin a fost mult mai interesant decât cel masculin. Mă rog, mai puțin pentru fanii români. La final, vă las cu amintirile lui Agassi despre zgură și ce înseamnă să joci bine pe această suprafață. Agassi a pierdut două semifinale și două finale (consecutive) la Paris înainte de a câștiga singurul său titlu aici, în 1999.

 

***

Nou! Tocmai ce am lansat „Simona de păstrat”, un album foto. Dedicat momentelor importante din cariera Simonei, albumul este tipărit în condiții grafice de calitate înaltă. „Simona de păstrat” este un cadou perfect pentru fanii Simonei înainte de Sărbătorile de iarnă.

Albumul este într-un tiraj limitat, așa că nu întârzia să-ți iei un exemplar de aici. Dacă faci comanda între 11-17 decembrie, pachetul ajunge la tine la timp pentru Sărbători.

Citește și alte articole din Retrospectiva 2017: 

Mihaela Buzărnescu

Irina Begu

Monica Niculescu

Marius Copil

O istorie subiectivă a sezonului 2017: ianuarie, Australian Open | martie, IW – Miami

Simona Halep