Novak Djokovic, încotro? Învins într-o apariție ciudată, liderul mondial dă tot mai multe semne de epuizare

Ce-l roade pe Novak Djokovic? De la Roland Garros încoace se comportă din ce în ce mai diferit on-court față de off-court. În interviuri, pare o combinație între un guru New-Age și Oprah, ne tot zice de ”bucuria interioară” și alte zenisme. Pe teren însă, e oricum numai zen nu: joacă din ce în ce mai haotic, pare dezorientat și rupe tricouri și rachete. A, și pierde.

#Djokovic pic.twitter.com/BWBpexpazS

— doublefault28 (@doublefault28) October 15, 2016

pic.twitter.com/6gEkQvMq9v

— doublefault28 (@doublefault28) October 15, 2016

Din iunie până acum, Novak Djokovic a jucat cinci turnee. La Wimbledon a ieșit în turul trei la Sam Querrey; surprinzător, dar nu chiar șocant, după efortul de la French Open. După trei săptămâni, câștiga Toronto fără să piardă set. Credeam că Novak versiunea 2015 se întorsese, însă peste o săptămână, la Rio, pierdea în primul tur la Del Potro și ieșea de pe teren plângând; nu mi s-a părut chiar așa de ciudat, Jocurile Olimpice înseamnă mult pentru el și ratase încă o șansă la o medalie, era normal să fie supărat. După încă două săptămâni, la US Open, doar tabloul a contribuit la ajungerea lui în finală (o retragere și două abandonuri pe un culoar deja subțiat). În Asia, a sărit peste Beijing din cauza unei accidentări și a venit direct la Shanghai, spunând că s-a antrenat două săptămâni și se simte bine. După două victorii de rutină la Fognini și Pospisil, în sferturi a trebuit să se scoată dintr-o groapă destul de adâncă contra lui Mischa Zverev, care l-a condus cu set și break. Zverev n-a mai fost în top 100 din 2011, dar Bautista-Agut, unul dintre cei mai vicleni și subestimați jucători din top 20, nu l-a mai iertat azi pe Novak: 6-4, 6-4 în două ore fără zece minute.

Pe lângă faptul că a pierdut la Bautista, la care nu mai pierduse niciodată, felul în care a pierdut a fost necaracteristic: ambele seturi au fost date pe breakuri. Primul set a curs pe serviciu, fără nicio minge de break până la 4-4, când Novak a irosit două șanse de a face break. În game-ul următor, servind să stea în set la 4-5, Djokovic cedează breakul la prima strigare și rupe prompt racheta. Setul doi continuă în aceeași notă instabilă: Novak alternează puncte excelente cu greșeli de începător. Bautista, de partea lui, aleargă, deschide terenul în lung de linie, vine la fileu. Credit lui, l-a forțat pe Djokovic să joace. Și spaniolului i-a tremurat mâna când a servit pentru meci la 5-3, dar Novak și-a pierdut ultimele trei gameuri pe serviciu jucate în setul doi.

Și acum, să analizăm ce e cu adevărat important. La începutul setului doi, în mijlocul unui game pe serviciul lui Bautista, Novak decide că tricoul polo pe care îl purta nu era destul de larg la gât și face iar figura Octav Băncilă (pe care a făcut-o și cu Monfils la US Open): își sfâșâie decolteul și joacă așa un punct. Bautista este fâstâcit, normal: nu e obișnuit să joace cu adversari cu pieptul dezgolit. Să zicem mersi că Novak încă mai ține tricoul, așa ferfeniță cum e, pe el, și nu joacă la bustul gol; dar cine știe, pe viitor? Poate ATP ar trebui să introducă și striptease-ul între situațiile amendate de regula ”hindrance” (incomodarea adversarului). Sau lângă ”racquet abuse” să fie trecut și ”t-shirt abuse”. Deocamdată, Djokovic nu a primit avertisment decât pentru time violation, pentru că l-a ținut pe spaniol din serviciu cât și-a schimbat tricoul. 

Glumesc eu, dar ruperea tricoului mi se pare semnificativă. Se pare că Djokovic se simte sufocat, încătușat de uniforma sa, de rolul său. Din brambureala New-Age pe care o tot recită pe la interviuri, reiese că este într-o oareșce criză identitară. Poate a fi doar jucător de tenis nu mai este destul pentru el. Poate acest rol de lider model pe care s-a tot chinuit să-l proiecteze a ajuns să-l strivească, pentru că nu este conform cu cine este el de fapt. Novak nu e nici Rafa muncitorul modest, nici Roger gentlemanul apretat. Novak e the Djoker, șmecherul care face cu ochiul publcului, spune glume piperate la conferințe, iubește manelele sârbești, copiii și pudelii. Dar el se încăpățânează de când a devenit numărul 1 să fie ce nu e: încheiat până la ultimul nasture. Poate tot simulacrul ăsta l-a prins din urmă și de aia acum rupe toți nasturii de nu se văd.

Închei aici paranteza de psiholog amator, și mă întorc la cea de observator al tenisului. Cum rămâne cu ATP-ul dacă Novak Djokovic s-a transformat din jucătorul implacabil care măcina tot in cale în cineva care, în orice moment, poate să facă așa pe teren:

Federer e în concediu medical, Nadal e în recuperare, Wawrinka iese din hibernare de câteva ori pe an, din garda veche doar Murray își mai face datoria de membru Big 4 și snopește autoritar tot. Situația e incertă, pentru că suntem exact în acel spațiu de tranziție, în care cei vechi se clatină, iar cei noi n-au ajuns încă. Este aici o oportunitate pentru o micuță eră Murray? Așa ar trebui, dacă Andy își ține capul pe umeri și mai ales, nu se apucă să asculte Beyonce.

Cât despre Novak, nu știu. Ar putea să fie doar o sincopă și să-și revină. Sau ar putea să facă o figură gen Borg, care și-a luat rachetele după finala US Open pierdută la McEnroe în 84 și a ieșit și de pe teren și din tenis. La fel ca și Djokovic, și Borg era un control freak care își ținuse ani de-a rândul absolut fiecare aspect al carierei de jucător cu o mână de fier. Până când, într-o bună zi, s-au rupt zăgazurile. Deocamdată, Djokovic își rupe doar rachetele și tricourile, dar aceste mici eliberări nu mai par suficiente. Să vedem cum se vor prezenta garderoba și psihicul său sa după ultima bucată, cea europeană, a sezonului de hard.