Nadalissimo! Regal la Roma: Rafa câștigă cu Murray, într-un candidat la meciul anului

În meciul-vedetă al zilei la Roma, Rafa Nadal l-a învins pe Andy Murray în trei seturi, 1-6, 6-3, 7-5 și continuă drumul spre un nou titlu la Roma. Meciul a durat 2 ore și 40 de minute și ar putea însemna exact impulsul de încredere de care Nadal are nevoie înainte de Roland Garros.

Nu s-au mai văzut de doi ani și jumătate, dar au recuperat cu vârf și îndesat. Producătorii rezumatului oficial al meciului vor avea serios de lucru. O combinație de momente psihologice, execuții curajoase, raliuri la limită și răsturnări de scor au făcut din acest Nadal – Murray unul dintre cele mai bune meciuri de zgură din 2014. Un thriller.

Scenariul a fost la fel ca în anterioarele două tururi. Eroul principal a continuat să trăiască periculos. A fost întâi trântit zdravăn la pământ, apoi împins violent până pe marginea prăpastiei, unde i s-a dat și un brânci. Ceea ce ne învață zecile și zecile de meciuri din trecut e că Rafa se agață de marginea râpei și începe să se cațere înapoi. Nu cade niciodată, decât dacă ai suficient curaj să te duci și să-l calci pe degete. Ceea ce, firește, este o cu totul altă poveste, pentru că ai putea fi prins de picior și aruncat chiar tu în hău. Ucide ca să nu fii ucis.

În ciuda palmaresului său de pe zgură, mi s-a părut întotdeauna (și încă mai cred) că Andy Murray va ajunge într-un punct al carierei sale în care va obține rezultate mai bune pe această suprafață. Nu știu dacă va ajunge vreodată să câștige Roland Garros, așa cum și-a propus (și vorbea serios, este unul dintre obiectivele sale), însă în mod sigur poate mai mult decât a făcut până acum. Contrar opiniei generale, zgura nu e ceva străin pentru Murray; la urma urmelor, nu degeaba a plecat de acasă la 15 ani, pentru a se pregăti la o academie de tenis din Barcelona. Și nu întâmplător în același oraș a primit botezul focului în circuitul ATP.

Oamenii uită, spre exemplu, de un alt meci faimos făcut la Roma de Murray, semifinala cu Novak Djokovic din 2011, de departe în Top 5 meciuri ale acelui an, cred că un pic mai bun decât cel de azi. Atunci, Murray a fost foarte aproape să fie el cel care pune capăt faimoasei serii de invincibilitate a sârbului, serie care a rămas totuși în picioare și a continuat până în semifinalele Roland Garros din acel an, când a oprit-o Federer.

Andy și-a găsit încă o dată inspirația la Roma în duelul cu bunul său amic (încă din perioada Barcelona). Muzz și Rafa nu s-au mai întâlnit din 2011; doi ani și jumătate de lipsă la apel pentru singura rivalitate din Big Four care nu se poate lăuda cu o finală de Grand Slam. Ocazie cu care a mai căzut (măcar temporar) un alt mit: Andy nu știe să atace. Ba știe, și încă foarte bine, numai că, din motive numai de Dumnezeu știute, nu o face atât de des pe cât ar trebui. Când se decide să iasă la joc, britanicul poate fi letal. Sunt puține lovituri din tenis pe care să nu le poată executa la un nivel înalt, iar setul 1 al meciului cu Rafa a fost un bun exemplu în acest sens. Murray a jucat cu convingere încă de la prima minge, a lovit curat, variat și a luminat terenul cu un backhand în zi (set, de fapt) de glorie. Campionul de la Wimbledon a avut și un plan de joc coerent și corect, o prelungire a ceea ce făcuse Simon cu două zile înainte. Planul s-a bazat pe două elemente de bază: atac pe forehandul lui Rafa și atac pe serviciul doi. Ori, Murray este o variantă îmbunătățită, mai performantă și mai șireată a lui Gillou, așa că, dacă francezul reușise să-i pună atâtea probleme lui Rafa, de ce n-ar fi putut și Andy același lucru?

Cât ai zice pește, scorul era deja 5-0, la un game distanță de o nebănuită intrare pe o listă foarte restrânsă de oameni care au avut curajul și puterea să-i ia un set la zero lui Rafa pe zgură (Coria, Gaudio, Federer). Ca să câștige setul, Andy a mai făcut ceva în plus, pe lângă strategia de atac. A jucat un tenis specific de zgură, foarte vioi, cu slice-uri, cu multă variație, cu schimbări repetate de viteză, de înălțime și de adâncime a mingilor. A refuzat să intre în rally-uri neutre și a acoperit superb terenul, reușind chiar să stea alături de Rafa în acele schimburi intense stânga-dreapta.

Aminteam, în articolul anterior, de intențiile lui Rafa vizavi de acest meci: „E momentul să atac, altfel voi petrece weekendul la pescuit, în Mallorca”. Pesemne că ideea cu pescuitul nu i-a surâs, pentru că, începând cu setul doi, Rafa și-a dat voie, în sfârșit, să fie! Setul doi în sine mi s-a părut poate cel mai bun și mai complet set făcut pe zgură de Rafa anul acesta, și printre cele mai bune per ansamblu. Și cum totul începe cu serviciul, de remarcat procentajele lui Rafa din setul 2: primul serviciu a intrat 87 la sută, 74 la sută din aceste puncte fiind câștigate.

În spatele serviciului, Rafa a călătorit mult spre fileu și și-a deschis mai bine punctele, ceea ce i-a permis să fie, în sfârșit, mai eficient și mai agresiv cu forehandul. Cincisprezece lovituri direct câștigătoare întregesc tabloul, dar cea mai importantă idee cu care am rămas din acest set secund e alta. Pentru prima dată în tot sezonul de zgură (evident, mă refer la meciurile în care adversarii i-au pus probleme), Rafa a arătat convingător, cu un scop precis în minte, și că are situația sub control. De data asta nu l-a mai scos la liman doar spiritul combativ, ci jocul. Murray a făcut eforturi ca să țină scorul în frâu, dar nu s-a pus vreun moment problema de vreun comeback. 

Și tocmai de aia e și mai impresionant ce s-a întâmplat în ultimul set, cel care a și imprimat sentimentul de „meci mare”. Când Rafa părea deja scăpat în învingător, cu break încă din primul game, Murray a inventat un game absolut colosal la 0-1, revenind de la 15-40 grație câtorva puncte jucate genial, îndeosebi acel schimb incredibil, în care scoțianul a inventat un passing lovind mingea după ce aceasta îl depășise. 

Cu o agresivitate redescoperită, Murray a continuat să rupă mingea, trecând de data asta pe forehand. Un Andy dezlănțuit a reușit un al doilea break, cu care s-a desprins la 4-2, plus serviciul, și a aranjat decorul pentru un final de poveste. Atâta tot că, dacă tot intri în cușcă cu tigrul, ar fi bine să fii pregătit pentru ce va urma, altminteri sunt toate șansele să se termine urât. Trezit din pumni, Nadal a replicat cu cel mai bun tenis al său și al serii. Răspunsul său la răspunsul lui Andy a dus jocul la un nivel de intensitate la care Murray n-a mai putut ajunge. Finalul n-a fost acel tiebreak epic visat de toți privitorii neutri, dar e un final care îi face dreptate lui Nadal, pentru că a fost agresorul de la 4-4 în sus, în așa numitul „crunch time”, când se joacă totul cu cărțile pe masă.

Deși dezamăgit, Andy a fost primul care a remarcat, la conferință, câștigurile lui din acest meci. A pierdut, dar e posibil să-și fi regăsit elementul de respectabilitate ce a lipsit aparițiilor sale recente. Un astfel de joc te poate repune pe trasa corectă chiar și dacă l-ai pierdut, iar Murray dă semne că se îndreaptă spre ieșirea din tunel către care orbecăie de luni bune. Exact la timp pentru Wimbledon, probabilul său obiectiv nr. 1 al anului, dar n-ar fi exclus ca scoțianul să facă și un RG decent și să crească în încredere de la meci la meci. Pentru asta, are nevoie în primul rând de victorii. Prietenul său Rafa poate relaționa: e printre cei care știu cel mai bine cât de ușor se pierde încrederea în tenis, cât de greu este să o construiești și de cât timp ai nevoie ca să o iei înapoi.

Acum. Roma are toate datele să se transforme într-un turneu-bornă pentru Rafa. Chiar și dacă nu-l va câștiga, mi se pare că nu mai are nimic de pierdut de aici înainte. Deja a supraviețuit unor meciuri cu nenumărate probleme, iar azi a spus că și-a regăsit și acele „good feelings on court”, lucru important pentru el, în special în fața unui adversar redutabil, pe care îl respectă în mod deosebit. E cocktailul care, de regulă, îl revigorează pe Rafa. Iar timingul n-ar putea fi mai bun. Inclin să cred că nici o înfrângere într-o eventuală finală cu Djokovic nu îi va face rău. Răul, în cazul de față, ar fi fost o înfrângere cu Simon, sau cu Youzhny, sau cu Murray.

Dacă va fi să joace cu Nole, Rafa n-are mare lucru de pierdut. Dacă e învins, paguba va fi minoră. Toată lumea știe oricum despre pana de formă și de încredere pe care a traversat-o, plus că Djokovic l-a bătut clar în ultimele trei meciuri directe; cumva, din această perspectivă, presiunea mi se pare mai mare pe sârb, iar așteptările, mai mici de la spaniol. Dacă Rafa învinge, cu atât mai bine pentru el: ar fi cel mai bun mesaj pe care i l-ar transmite lui Djokovic înainte de Roland Garros. Ori, Djokovic, până la proba contrarie, rămâne singurul care poate duce la bun sfârșit planul de joc contra lui Nadal. Pot mai mulți să-l execute acum, dar Djokovic e cel care poate s-o facă din nou și din nou și din nou.

Întrebarea e cum se va recupera Rafa după aceste mici maratone; cum va răspunde fizic pentru semifinala cu Dimitrov și, dacă va învinge, cum va rezista pentru finală? Deja a jucat opt ore și 42 de minute (!) în trei meciuri, mai mult decât a făcut-o Grigor, de exemplu, în patru meciuri (Rafa a avut un bye). Deși, la cât de bucuros a fost azi, s-ar putea nici să nu mai resimtă efortul: atât de energizat era Rafa încât, la minute bune după ce se terminase meciul, încă se mai încuraja și mai sărbătorea pe margine. 

Meciul cu Dimitrov va fi un alt must-see. Atât pentru Rafa, din motivele deja explicate și subînțelese, cât și pentru bulgar. La 23 de ani, împliniți chiar azi (și sărbătoriți pe teren cu un tort primit de la organizatori, pe care Roger Rasheed, antrenorul său, i l-a trântit în față), Dimitrov are, în sfârșit, niște mize pe măsura publicității care i se face. Bulgarul joacă prima semifinală de Masters a carierei, cu alte cuvinte, va fi cel mai important meci al său de până acum. Dimitrov a progresat încet, dar sigur, în ultimele luni și se tot învârte în jurul unui rezultat de genul career-changer. Dacă îl va reuși chiar cu Nadal, cu o astfel de miză enormă pe masă, vom fi asistând în direct la metamorfoza lui Grigor, din eternă speranță în bărbat.

E un careu de ași foarte interesant la Roma, cumva pestriț și atipic: doi stelari și doi newcomers, exponenți de vază ai noului val. Dimitrov are o șansă (mică, dar există) chiar să intre în Top 10 în caz că ia titlul. Raonic, la rândul său, joacă bine pe zgură în ultima vreme și va fi în a doua semifinală de Masters a carierei. Îl va înfrunta pe Novak Djokovic, cel care a ținut piept rezistenței superbe a lui David Ferrer, într-un alt meci de un nivel remarcabil. De ținut cont, în cazul lui Nole, și de un alt element, din afara tenisului. Cunoscut ca un tip foarte patriot, Novak va juca și pentru cei de acasă: Serbia traversează clipe dramatice, după ce inundațiile din ultimele zile au făcut ravagii, iar tipologia lui Djokovic ne indică faptul că numărul 2 mondial va fi cumva extramotivat să obțină un rezultat bun în acest weekend.

Una peste alta, indiferent de combinația din finală, urmează un weekend de foc la Roma. Să vedem dacă turneul italian poate produce ceva și mai bun decât ce am văzut deja azi.