Monica Niculescu: “Nu sunt foarte sigură că merg la Jocurile Olimpice. E o decizie 50-50”

La câteva zeci de minute de după finalul meciului cu Timea Bacsinszky, am întâlnit-o pe Monica Niculescu într-una dintre ceea ce se numește “small press rooms”, în realitate o încăpere care depășește cu mult echivalentul ei de la Paris sau Melbourne. Și sălile de conferințe au o scară a importanței precum terenurile. Dar englezii nu se joacă; zona dedicată interviurilor la Wimbledon ar mulțumi orice jurnalist. Sala are la intrare un monitor pe care clipocește o grafică în culorile competiției, cu numele publicației și al jucătorului așteptat, ocazie pentru o fracțiune de secundă de reverie personală. Vocea Monicăi mă trezește rapid; e veselă, în ciuda înfrângerii de mai devreme. În ceea ce urmează, realizez că n-am mai auzit niciodată un jucător sau o jucătoare care să spună atât de mult și de des, după un eșec, că iubește tenisul. Monicăi poți să-i zici orice, dar nu-i lua tenisul. Ar juca oricând, oricât, foarte probabil oriunde. Cu un singur lucru nu se joacă și nu-i place să riște: cu sănătatea.

Poate că și pentru problemele recente au făcut-o să aprecieze și mai mult o viață fără dureri.

Pentru că durerile i-au însoțit ultima lună, oprindu-i un moment foarte bun. “Îmi pare rău că a venit perioada asta, jucam super tenis, mă simțeam în formă, aveam și clasament, simțeam că pot să bat pe oricine. Și a venit chestia asta. Bine, zgura nu a fost neapărat o prioritate pentru mine, n-a fost așa un șoc că am pierdut. S-au dus și punctele, Marseille, Nottingham, turul 4 aici, semi la București, vai, nu vreau să mă mai gândesc, că mă doare capul.”

Chestia în cauză, adică hernia de disc descoperită după Paris, pare că este tot o consecință a ploii parisiene care și-a pus amprenta pe precedentul Grand Slam. Știam că Monica a acuzat problemele de la acel meci cu Pauline Parmentier, din primul tur, dar nu era clară orginea: “Era frig, vânt, ploua și ne-au dat un antrenament în sală. Acolo era frig și umiditate; am jucat o jumătate de oră și am început să simt dureri imense. M-am oprit, apoi n-am mai putut să mă mișc, nu am putut să fac nimic. Nu puteam să-mi leg adidașii.” Monica își reproșează că a intrat pe teren pentru acel meci. “Am fost fraieră că am jucat. Am luat trei, patru inflamatoare ca să pot intra pe teren, dar după meci a fost groaznic, că nu am mai putut să dorm. Mă gândeam că, ok, n-o să pot juca Nottingham, dar poate prind Mallorca sau Eastbourne, că-mi place să joc pe iarbă și aveam și rezultate, voiam să-mi apăr acea finală de anul trecut. Am încercat să mă antrenez, n-a mers. Cum făceam exerciții, cum mă durea. Am fost, cred, la opt doctori, am făcut două RMN-uri, a fost groaznic. Mă gândeam să nu vin la Wimbledon, mă gândeam să încep cu Washington. Până la urmă am venit aici, hai să vedem. Primele două zile am încercat, de probă, să lovesc cu antrenorul meu, iar apoi am început să lovesc cu fetele. Și acum sunt pe antiinflamatoare și pe midocalm, deci n-a trecut. Dar mă simt mai bine a doua zi după meci”.

Eliminată de la Wimbledon de Timea Bacsinszky pentru al doilea an consecutiv, Monica spune că nu e supărată, se bucură că a putut să joace. “Sunt fericită că am venit aici, am și câștigat un meci. Apoi Bacsinszky a jucat bine, pe când eu nu știam de capul meu. Deci pentru mine a fost o bucurie să fiu aici, m-am simțit excelent. Sigur, îmi pare rău că am pierdut, am simțit la un moment dat că se poate. Dar s-a simțit că nu prea m-am antrenat, m-am resimțit imediat. Era grozav să mai fac ceva în plus, dar nu pot fi supărată. E un miracol că am putut juca”, spune Monica, în vreme ce-și creditează de zor adversara. Spune că Timea a jucat în setul al treilea în așa fel încât nu poate fi supărată.

Ce poate face Monica pentru recuperare? “Trebuie să fac exerciții ca să-mi întăresc mușchii, ca să-mi țină bine coloana. Doar asta pot să fac. Degeaba fac pauză, degeaba iau antiinflamatoare, că nu se rezolvă așa. E hernie toracală, nu este lombară. Ei mi-au zis între o lună și trei luni, pauză. Și că va trece. Mi-au zis să nu fac nimic trei săptămâni, apoi să încep cu mișcare, exerciții. Am mai avut accidentări, dar știam tot timpul când trec. Aveam un timeline clar. Acum nu știam nimic clar. Un doctor – hernie, altul că vine de la cervical, unul că e un spasm la mușchi. Mai vreau să văd un medic, în Cehia, despre care am înțeles că este foarte bun, dar e greu de ajuns la el. Poate că-mi va niște exerciții potrivite. Eu fac câteva exerciții și acum, dar nu sunt sigură cu ele, poate-s prea grele, pentru că mă doare când le fac.

Mă gândeam să fac pauză și după Wimbledon. Aș vrea foarte mult să joc Bucureștiul, dar nu știu cum va fi pe zgură cu spatele. Jocul e altul, stai mai mult pe teren, va fi cald acasă, sunt alte condiții”, spune Monica râzând, încântată că a anticipat întrebarea legată de prezența la București, turneul care începe imediat după Wimbledon. “Am tot întrebat fetele din vestiar, se pare că toată lumea are hernie, și toate mi-au zis că trebuie să fac exerciții și să mă duc cu ea înainte, degeaba faci pauză. Iar într-o zi va veni ziua în care nu voi mai simți durere.”

La întrebarea despre Jocurile Olimpice, e singurul moment din discuție când Monica nu zâmbește. Își coboară mult vocea și spune, ca pentru ea: “M-am gândit… Antrenorul nu prea e fericit, zice să mă mai gândesc. Nu sunt foarte sigură. E 50-50, vă zic sincer, pentru că am înțeles că rămâne virusul în corp. Și dacă băieții se retrag, apoi pentru fete e mai rău. Am înțeles că Berdych se gândește, Murray la fel, cei de la golf s-au retras toți…

Eu îmi propusesem să joc și Florianopolis înainte de JO, unde îmi plăcea mult. Ieri am vorbit cu Makarova, care a vorbit cu Bruno Soares, brazilianul de la dublu, și el a spus că el stă în centru și că nu ar fi o problemă virusul în oraș. Însă eu cred că riscul există. Mă și enervează, că trebuie să fii atentă, te stresează gândul. E complicat. 

Nu sunt foarte sigură că mă duc, îți spun sincer. Trebuie să mai vorbesc și cu Simona, și cu fetele. Și Simona se gândește, am vorbit cu ea, nu e sigură nici ea. Tot 50-50 este și la ea. E complicat. Importantă e sănătatea pentru mine”, accentuează Monica, amintind și alte situații în care a ocolit turnee pentru că nu s-a simțit în siguranță.

“La Tianjin, unde auzisem că sunt probleme cu aerul, nu m-am dus. La Istanbul la fel, nu m-aș fi dus niciodată, cu atentate și altele. Uite, Andreea Mitu s-a dus. Nu-mi place să risc deloc când e vorba de sănătate. Vreau să mai întreb despre Zika, dar pe cine să întreb. Unii zic că e ok, alții că nu e ok… Trebuie să luăm o decizie, o să mai am ocazia să mai întreb când vin acasă, dar repet: sunt 50-50.”

Dacă va fi să sară peste turneul olimpic, ar fi a doua oară când are clasament bun de tablou, dar nu ajunge să joace la Jocuri. “Din păcate nici n-am apucat să prind un turneu olimpic. Acum patru ani, la Londra, intram pe tablou, dar am avut o fractură la os la încheietură. Aveam clasament.”

În ciuda tuturor dubiilor care o înconjoară acum, un lucru e clar: Monica nu poate fără tenis. Față de alți jucători, care se deconectează cu totul de un turneu atunci când pierd, ea spune că privește la televizor ori de câte ori apucă. “Mie îmi place să mă uit la tenis, tot timpul mă uit când sunt acasă, nu contează că-s meciuri de fete sau de băieți. Doar când am fost accidentată mi-a fost greu să mă uit; sentimentul ăla pe care-l aveam când îi vedeam pe ei cum se mișcă, iar eu știam că nu pot să mă mișc.” Și concluzia:

“Nu vreau să fiu supărată că am pierdut, nu accept. Nu mai vreau să fiu supărată niciodată, atâta timp cât pot să joc tenis, e grozav.”