Lecţia de istorie: Înfiinţarea ATP şi conferinţa de presă din parcare

ATP a sărbătorit, la Dubai, aniversarea a 40 de ani de la instituirea clasamentului la sfârşit de an, în 1973. În 40 de ani, doar 16 jucători au reuşit performanţa de a ajunge în fruntea acestuia la final de an. Memorabil pentru noi, primul dintre ei a fost în 1973 Ilie Năstase, care a adunat 40 de săptămâni ca Number One. A fost urmat pe această prestigioasă listă de Jimmy Connors, Bjorn Borg, John McEnroe, Ivan Lendl, Mats Wilander, Stefan Edberg, Jim Courier, Pete Sampras, Andre Agassi, Gustavo Kuerten, Lleyton Hewitt, Andy Roddick, Roger Federer, Rafael Nadal şi Novak Djokovic. ATP a dedicat o secţiune specială pe site acestui eveniment, iar la ceremonia din Dubai au participat, pe lângă preşedintele Brad Drewett, şi Roger Federer şi Novak Djokovic, doi dintre jucătorii care au făcut istorie în ultimul deceniu. 

În ciuda problemelor punctuale cu care se mai confruntă (ca distribuirea premiiilor sau alcătuirea calendarului), ATP este o organizaţie compactă şi solidă, care guvernează toate turneele masculine în afară de Grand Slamuri şi Cupa Davis. Nu a fost întotdeauna aşa. De fapt, ATP aşa cum îl ştim acum, este o invenţie oarecum recentă, care a fost gândită în anii ’70, înfiinţată la sfârşitul anilor ’80 şi care a început să funcţioneze eficient la mijlocul anilor ’90.

Tenisul a început ca sport amator, ştim cu toţii. Curând însă, cei mai buni jucători, care aveau status similar cu al vedetelor de cinema, au început să fie plătiţi. Suzanne Lenglen, de exemplu, avea un impresar. Însă nu toată lumea era Suzanne Lenglen. Mult timp, jucătorii amatori (care aparţineau de federaţiile ţărilor lor) au jucat paralel cu profesioniştii. Însă conflictele de interese au început să apară: promotorii turneelor profesioniste îi atrăgeau pe amatori cu sume mari de bani. În anii ’50, aceste sume deveniseră atât de mari, încât turneele nu mai aveau bani pentru nimic altceva afară de plata vedetelor. Pe de altă parte, promotorii turneelor de amatori îi plăteau (ilegal) pe jucători pentru a nu trece la profesionism. Lucrurile deveniseră complicate.

În 1967, jucătorii amatori au trecut cu toţii la profesionism. Majoritatea profesioniştilor aveau contract cu unul dintre cele două circuite organizate atunci: National Tennis League (NTL) şi World Championship Tennis (WTC). Când era Open a început oficial în 1968, din cauza concurenţei dintre cele două organizaţii, turneele se vedeau lipsite fie de jucătorii uneia, fie de jucătorii celeilalte. În primăvara 1970, WTC a absorbit NTL.

Jack Kramer, fost nr. 1 în anii ’40 şi ’50 a venit în 1969 cu ideea unei „serii” de turnee, care aveau un premiu total care se dădea pe baza punctelor acumulate de jucători după încheierea lor. Această idee era menită să-i încurajeze pe jucători să participe la toate, pentru a primi bonusul la sfârşit şi pentru a se califica la un Turneu al Campionilor care se organiza la sfârşitul anului. Această serie de turnee s-a numit „Grand Prix”.

Existau, deci, două mari instituţii care organizau turnee. Prima era WTC, care avea Australian Open şi încă 20 de turnee, culminând cu WTC Finals. La sfârşitul anului, un juriu de 20 de jurnalişti (!) decidea care au fost cei mai buni 32 jucători din lume, iar aceştia erau invitaţi să joace anul următor în circuitul WTC. De cealaltă parte, Roland Garros, Wimbledon şi US Open erau evenimente Grand Prix. Conflictul dintre WTC şi Grand Prix era aşa de mare că jucătorii WCT (printre care Laver, Rosewall şi Emerson) nu au participat în acel an la US Open. În 1972, conflictul a culminat cu o interdicție din partea Federaţiei Internaţionale, aplicată jucătorilor WCT, de a participa la turneele Grand Prix, inclusiv Roland Garros şi Wimbledon. Da, când spuneam că acum ATP e un model de organizare, nu glumeam.

În 1972 jucătorii, probabil sătui să fie folosiţi ca monedă de schimb în războiul dintre cele două organizaţii, îşi formează propriul sindicat, numit Association of Tennis Professionals (ATP). Însă concurenţa circuitelor profesioniste a continuat să escaladeze: în 1973 numărul lor ajunsese la patru! Tot în acelaşi an, ATP a pus şi el mâna pe arme: a chemat jucătorii-membri la un boicot al Wimbledonului, pentru că Federaţia Iugoslavă îi refuzase lui Niki Pilic dreptul de a participa la Londra, din cauza faptului că ratase o întâlnire de Cupa Davis.

Ok, ca să rezum, anii ’70 şi ’80 au continuat ca în aceeaşi notă, cu circuitele fuzionind, despărţindu-se şi fuzionând din nou. Până în 1988, când ATP, în urma unor neînţelegeri pe marginea organizării turneelor şi a programului prea aglomerat, care ducea la epuizarea jucătorilor, a hotărât să-şi facă propriul circuit. Anunţul a fost făcut la US Open în celebra „Conferinţă de presă din parcare”, organizată de Mats Wilander, numărul 1 la acea dată. Într-un interviu dat pentru The Tennis Podcast, Wilander îşi aminteşte: „La început, nu toţi jucătorii au fost necondiţionat de acord. Cei mari, de exemplu, McEnroe, Lendl, Becker, au aşteptat o vreme ca să vadă încotro duce toată treaba asta. Dar eu am fost mereu o persoană care a ştiut ce vrea şi niciodată nu mi-a fost teamă să-mi spun opinia. În 1988, simţeam că putem să facem o treabă mai bună decât cei care organizau circuitele. Simţeam că putem împreună cu jucătorii de top să atragem mai mulţi bani în tenis, sponsori mai mari, premii mai mari. Conferinţa a fost organizată în parcare pentru că US Open nu ne-a permis să o organizăm în incintă. Aşa că am mers în parcare. Circuitul ATP a început oficial atunci, însă nu a început să funcţioneze perfect decât pe la mijlocul anilor ’90. Sunt extraordinar de mândru că, acum, jucători ca Roger, Rafa şi Novak sunt produse ale acestui circuit ATP la fondarea căruia am ajutat şi eu.”

Într-adevăr, ATP este o poveste de succes din punct de vedere financiar. Într-un articol dedicat recent lui Arthur Ashe, am pus video-ul finalei de la US Open câştigată de Ilie Năstase contra lui Ashe în 1972. Premiul învingătorului a fost de 25.000 dolari.  Un dolar în 1972 avea valoarea a 5,59 dolari din 2013. Adică, în echivalentul banilor din 2013, Ilie a primit în jur de 140.000 de dolari pentru câştigarea US Open.  Acum, dacă învingătorul de la US Open joacă bine şi la turneele din US Open Series, câştigul poate ajunge la 2 milioane de dolari.

Uneori, lucrurile mici, impulsive şi idealiste, cum ar fi conferinţele de presă organizate în parcări, duc la lucruri mari cu impact asupra mai multor generaţii. La mulţi ani, dragă clasament ATP! Știu ca noi doi nu ne-am înţeles cel mai bine de-a lungul timpului (în principiu pentru ca eşti alcătuit din… cifre), dar în această lume întâmplătoare, tu pui puțină ordine în haos. Şi în plus, ce-am mai vorbi noi pe forumuri, despre ce am mai face preview-uri şi ce-am mai calcula îngrijoraţi înainte de Grand Slamuri ca să vedem pe ce parte de tablou cad favoriţii noştri? Să ne vedem și peste 40 de ani, noi sănătoşi, şi tu tot în sistemul zecimal!