Juan Martin Del Potro îl învinge pe Rafa Nadal într-o bucurie de meci, cei doi își marchează frumos revenirile după accidentări cu medalii la Rio

Când văd un meci ca semifinala olimpică din seara aceasta dintre Nadal și Del Potro mă încearcă două sentimente contradictorii: regret și bucurie. Regret pentru că și Del Potro și Nadal au fost scoși atâta timp din circuit de accidentări și bucurie că se întorc, iar și iar, încăpățânați să facă chestia aia pentru care s-au născut și antrenat toată viața: să lovească o minge de tenis până la victorie.

Turneul acesta olimpic a avut rolul de a marca revenirea lui Nadal și Del Potro la nivelul lor de joc clasic, și pentru aceasta voi rămâne recunoscătoare pestrițului și gălăgiosului Rio. Cu toate că arbitrul James Keothavong a trebuit să reamintească periodic spectatorilor că se uită la tenis și trebuie să se fie mai reținuți în manifestări, publicul a avut motive să se ambaleze: trei seturi, decisivul terminat cu tiebreak (slavă cerului pentru nou-introdusa regulă de a se juca tiebreak în decisiv la Olimpiadă) și cel mai lung meci al turneului masculin. Însă nu neapărat lungimea îl face un clasic, ci nivelul jocului: a fost una dintre acele bătălii care au lipsit atât de mult din circuitul masculin în ultimul timp, dintre doi jucători redutabili, experimentați și diferiți ca stil.

Dreapta lui Del Potro va rămâne mereu una din cele mai memorabile lovituri din tenisul masculin. Ca și a lui Nadal, dar pentru motive diferite. Dar ”the fearhand” pe care îl dezlănțuie Delpo este punctul care încheie orice propoziție, indiferent cât de lungă. În primul game al meciului, Del Potro a făcut break după un schimb luuuung, absolut nadalian, în care s-a acoperit tot terenul, s-au croșetat crosuri și s-au bricolat lunguri de linie. Până când Delpo a zis, ”gata, destul cu prostiile!” și a lovit o dreaptă inversă care a încheiat conversația. Dreapta lui Depo este frumoasă pentru că este definitivă, n-ai ce negocia. Cel mai bun apărător din lume nu are ce negocia cu ea. Apărarea lui Nadal și capacitatea lui de a fi ofensiv din defensivă sunt neîntrecute, dar ce-l ridică la cu totul alt nivel față de toți colegii lui este abilitatea de a se hrăni din loviturile dificile și de a simți ca nimeni altul când trebuie să apese pe grumazul adversarului. Ferocitatea lui Rafa este înspăimântătoare și uimitoare; îmi dau seama cât de rară e doar când Nadal e scos pe tușă și deodată multe meciuri din ATP nu mai au nici sare, nici piper.

Și în setul unu și în setul doi, Del Potro a făcut primul break. Însă în primul, Rafa a recuperat pentru 3-3 și apoi a presat exact când trebuia (talentul său) și a mai făcut unul pentru 7-5. În setul doi, povestea se reia, însă Delpo este pățit: își face serviciul cu exactitate, fără a mai fi confruntat cu niciun breakpoint și apoi închide pentru 6-4. În decisiv, s-au dezlănțuit toate forțele: aproape o oră și jumătate, nouă mingi de break în total, șapte ale lui Del Potro, două ale lui Rafa. Dintre acestea doar două breakuri: primul al lui Juan Martin, pentru 5-4, de unde a început samba și pe teren, nu doar în tribune. Delpo servea pentru meci și contra majorității jucătorilor acesta ar fi fost sfârșitul. Nu și contra lui Nadal, care și-a luat breakul înapoi la ZERO. Rândul lui Rafa să servească la 5-5 și se trezește în aceeași situație, 0-40. Del Potro avea din nou o șansă mare, trei șanse mari, irosite una după cealaltă. Nadal câștigă cinci puncte consecutive și suntem înapoi pe serviciu, de data asta cu argentinianul care servea să stea în meci. Bineînțeles, Moș Martin își face netulburat serviciul la zero, ca și când n-ar fi ratat o tonă de șanse de a închide meciul deja, iar în tiebreak începe ca din pușcă. Cele trei puncte consecutive de la început i-au dat o marjă suficientă, de care s-a ținut, chiar dacă Rafa și-a făcut toate serviciile după aceea, inclusiv o minge de meci salvată pentru 5-6. Însă servind ca să stea în meci, Nadal a fost cel care a ezitat, trimițând o minge în out: 7-5.

Deci da, acesta a fost un meci ca în 2013, anul când Delpo orchestra al doilea său asalt contra elitei tenisului, după 2009. Amândouă au fost curmate trist, cu operații la încheieturi diferite. De aceea voi aplauda mereu revenirea lui Delpo, sau a lui Nadal, sau a lui Federer. Aștia-s jucătorii mari, care au trecut prin foc și pară și au câștigat deja lucruri importante împotriva celor mai buni: nu se sperie, nu se îndoaie, stau în meci și-și văd de armele lor, care sunt bine puse acolo unde sunt. E bine cu ei în circuit.

2013 a fost ultima dată când Delpo a învins doi jucători de top 5 în același turneu. Mâine, într-un meci 3 din 5 (cu tiebreak în setul 5) îl va întâlni pe al treilea, un Andy Murray odihnit, care a petrecut doar 79 de minute azi pe teren pentru a-l învinge pe Nishikori în cealaltă semifinală. Și Del Potro și Murray au luat medalii la Londra, primul bronz, al doilea aur. Argentinianul are deja asigurat argintul, un pas înainte față de 2012. Andy Murray, de partea lui, a observat acum câteva zile în stilul său caracteristic că nu ”apără” aurul de la Londra la Rio pentru că acea medalie nu i-o va lua nimeni niciodată. Sunt sigură însă că nu l-ar deranja să aibă două.

That loss will sting, but Nadal has won gold in Rio, he may win bronze, and most importantly, he's looked like the real Nadal the past week.

— DavidLaw (@DavidLawTennis) August 13, 2016

Before he begins mandatory bed-rest, how about a protracted round of applause for Nadal? Can we all agree tennis is healthier when he is?

— Jon Wertheim (@jon_wertheim) August 13, 2016