Întrebări și idei după turneul olimpic de tenis. Cu ce rămânem după una dintre cele mai intense săptămâni ale sezonului
Camelia Butuligă | 16 august 2016Dincolo de toate discuțiile despre locul tenisului în programul olimpic, turneul de la Rio a fost plin de dramatism, de bucurie, de momente de istorie și de neprevăzut. Eliminările succesive ale favoriților 1, apariția complet neașteptată pe scena mare a Monicăi Puig, al doilea aur consecutiv al lui Andy Murray, medaliile obținute de sportive emblematice precum Venus sau Martina Hingis, aurul obținut de Nadal, în condițiile în care participarea sa a fost mult timp incertă. Și, pentru noi, medalia istorică obținută de Florin Mergea și de Horia Tecău. Tragem linie peste turneul olimpic.
Mergea și Tecău câștigă argintul și fac istorie pentru tenisul olimpic românesc
Medaliații cu argint au la tenis o poziție unică; dintre jucătorii urcații pe podium, cei mai amărâți sunt vicecampionii olimpici. Aurul și bronzul sunt euforici pentru că tocmai și-au câștigat finalele, argintul este prins la mijloc, între bucuria câștigării celei de-a doua medalii ca valoare și regretul că au ratat-o pe cea mai prețioasă. Orice-ai ce face, argintul provoacă sentimente amestecate. Însă în contextul tenisului și sportului românesc, argintul pe care l-a adus perechea Mergea/Tecău merită sărbătorit înainte de a fi cârcotit: este prima medalie olimpică la tenis și una dintre puținele câștigate până acum de delegația României. Celor care regretă aurul le atragem atenția că puteau foarte bine să piardă acel meci pe muche cu Melo/Soares din sferturi și să nici nu ajungă la zona medaliilor. Acest argint a fost obținut la capătul unui turneu greu, în care ai noștri au trecut prin meciuri strânse, cu adversari foarte dificili, culminând cu finala, unde s-au trezit în fața lui Nadal. Să nu uităm că dublul la JO e diferit decât la turneele din circuit pentru că obligă jucătorii să formeze echipe din scurt cu alți conaționali. Horia și Florin au jucat periodic împreună de-a lungul anilor, dar sudarea unei echipe are nevoie de timp, iar ei au avut doar câteva săptămâni de antrenamente și meciuri oficiale împreună de-a lungul anului. Asta e situația și e la fel pentru toți jucătorii, dar puțin context nu strică. De aceea, privind în context, cred că satisfacția acestei medalii depășește regretele: au fost motivați și dedicați și au jucat la nivel foarte ridicat tot turneul, inclusiv în finală. Au făcut o reclamă nemaipomenită tenisului românesc, și-au atras multe laude și chiar dacă ultimii metri ai parcursului lor nu au fost cum ne-am fi dorit, au pierdut într-un meci epic, care ne-a lăsat pe mulți cu un gol în stomac, contra unei echipe care-l cuprinde pe Nadal, om care cu asta se ocupă, câștigă din situații cvasi-imposibile. Acum, Florin și Horia se vor trezi, probabil, în fața unei alte decizii importante: ce să facă cu acest succes. Adică își vor da șansa să joace împreună full-time sau vor continua în formule diferite?
Jocurile Olimpice, ca și Cupa Davis, încununează eroi improbabili: ultima, Monica Puig
A juca pentru propria țară are efecte diferite asupra jucătorilor de tenis: pe unii îi inspiră și-i eliberează de inhibițiile care-i domină când joacă în nume propriu, pe alții-i timorează, iar pe alții îi lasă indiferenți. La Rio, eroul care a venit de niciunde și a învins numele mari este o eroină: Monica Puig, din Puerto Rico, jucătoare cu urcare constantă în clasament în ultimul timp (acum este în top 40) și un joc exploziv. În circuit avea reputația că ceda sub presiune, dar nu și la această Olimpiadă, unde le-a lăsat pe traseu pe Muguruza, Kvitova și în finală pe jucătoarea momentului și probabil cea mai tare nucă din WTA, Angelique Kerber. Puig a lovit liber și a făcut așa un număr copios de winnere, că ne-am întrebat cu toții unde s-a ascuns această jucătoare până acum. Monica a făcut istorie pentru țara sa, fiind prima medaliată cu aur din Puerto Rico la Jocurile Olimpice. Să vedem dacă va reuși să recreeze transa în care s-a aflat săptămâna aceasta în rutina lipsită uneori de strălucire a circuitului.
Murray își consolidează propriul loc în istoria tenisului
Federer, Nadal, Djokovic au capitole întregi de recorduri în cărțile de istorie a tenisului. Murray, eternul lăsat pe dinafară, a început să-și facă drum încet încet în cuprins, începând neconvențional nu cu un Slam, ci cu o medalie olimpică în 2012. A urmat apoi în toamnă și primul Slam, la US Open și în anul următor, Wimbledonul. După o pauză provocată de operația la spate, Murray a făcut un ocol prin zgură, pe care a bifat-o în sezoanele 2015-2016 și iată-l împreună cu Lendl câștigând un al doilea Wimbledon și un al doilea aur olimpic, după finala de patru ore cu Del Potro (cronica actualizată). Este prima dată când un jucător reușește să-și apere medalia de aur. Ce n-a bifat încă Andy? Locul 1 în clasament, însă dacă Djokovic nu face ceva, și repede, rocada care părea de domeniul science-fiction la începutul anului devine din ce în ce mai probabilă.
Rafa s-a întors. Din nou
Specialistul în come-backuri al circuitului masculin e pe cale să mai completeze cu succes încă unul, al câtelea – al treilea, al patrulea? Toate problemele pe care le poate avea un sportiv, Rafa le-a avut: accidentări cronice și necronice, boli neașteptate, operație (apendicită), criză de încredere. Din toate a ieșit cum-necum, pe toate le-a depășit, chiar dacă din ce în ce mai greu. Acum Nadal a folosit aceste Jocuri Olimpice ca pe o oportunitate de a-și testa încheietura stângă (new entry pe lista accidentărilor) din cauza căreia a abandonat în mijlocul French Open și s-a retras de la Wimbledon. Abia ce-și mai regăsise celebrul ”confidens” după care a alergat mai tot 2015, că a trebuit să ia din nou o pauză impusă.
Ca și Djokovic și Murray, Nadal face parte din grupul jucătorilor patrioți care pune umărul cu entuziasm la sportul național, stă la curent cu realizările concetățenilor și sunt energizați când fac parte dintr-o echipă. Aceste Jocuri, la care Nadal a fost desemnat purtător de drapel, au fost cu siguranță un balon de oxigen pentru el; era evident încă de la ceremonia de deschidere, unde Rafa aproape țopăia de fericire și apoi în meciuri, unde l-am văzut sărbătorind exuberant și feroce punctele câștigate. În ciuda faptului că a pierdut semifinala de simplu și apoi bronzul în favoarea lui Nishikori, faptul că a luat aurul la dublu, că a rezistat la 11 meciuri în 9 zile și că a ajuns atât de aproape de podium la simplu după două luni de pauză mă face să declar aceste Jocuri un succes pentru el.
Fie că rezonezi sau nu cu stilul său, Nadal este un spectacol pe terenul de tenis: transparența sa emoțională, onestitatea și lipsa de reținere cu care urmărește victoria sunt și acum ceva rar în circuit. În plus, jocul său este alcătuit din atâtea elemente emblematice și când le vad preluate de alți jucători (passingul încovoiat de rever din alergare, dreapta cros scurt în cârlig, defensiva die-hard), realizez ce jucător inovator este Nadal. Ce e mai greu de imitat este totuși plăcerea imensă pe care o găsește încă în competiție: dacă mă gândesc, nu cred că l-am văzut vreodată pe Rafa sătul de jucat tenis.
Del Potro s-a întors. Din nou
Dacă e să găsesc un exemplu similar cu Del Potro în circuit, un jucător a cărei carieră promițătoare a fost întreruptă repetat de accidentări, aș zice Marat Safin. Rusul a fost, ca și Delpo, un bombardier dotat și cu agilitate și îndemânare, însă a terminat cu două Slamuri și este un exemplu clasic de ”ar fi putut sau meritat mai mult”. Dacă la Safin mai putem arăta cu degetul spre viața extra sportivă piperată, Delpo chiar nu a făcut nimic greșit: băiat serios și muncitor, pur și simplu a avut ghinionul fantastic să-l lase încheieturile de două ori, tocmai când era pe val, în 2009 și în 2013. Iată-l acum revenit și punând probleme, chiar cu jocul ciuntit, pentru că argentinianul are în comun cu jucătorii de nivel de Slam faptul că își știe valoarea și nu se lasă dus de pe teren cu una cu două. Iar la capitolul ”lovituri iconice”, Delpo contribuie cu acea dreaptă care la ora asta nu-și are egal în circuit. Dacă soarta crudă îi mai dă un răgaz, Del Potro va fi un pretendent la absolut toate turneele la care intră pe tablou. La cât de restrâns este cercul jucătorilor care au șanse la titluri acum în ATP, eu aplaud prezența sa pe teren.
Serena și Djokovic, cu adevărat vulnerabili?
Da. Serena a dat destule semne de vulnerabilitate, începând cu acel fatidic US Open de anul trecut. Cu toate că a câștigat Wimbledon, Jocurile au arătat-o din nou slăbită fizic și de acum înainte cred că aceste povești vor deveni din ce în ce mai prezente. Ca și Murray în Race, Kerber s-a apropiat periculos de mult de inaccesibilul loc 1 în clasament. Pentru a-l apăra, Serena a luat un wild card la Cincinnati săptămâna asta: dacă face sferturi, îl păstrează, dacă iese mai devreme și Angie câștigă titlul, avem o nouă lideră mondială. Djokovic, la rândul său, a dovedit că nu e Iron Man și și-a arătat vulnerabilitatea printr-o mai mult sau mai puțin recunoscută problemă la cot care se zice că ar fi apărut încă de la Paris. De atunci, Djokerul nu prea a mai avut motive să zâmbească, ratând două dintre marile obiective ale anului, iar la Rio a ieșit plângând de pe teren. Nu joacă Cincinnati, singurul loc gol din seria sa completă de titluri de Masters, deci până la US Open nu putem decât să speculăm și să așteptăm. Însă pentru prima dată după mult timp, cei doi lideri atât de dominanți ai celor două circuite par în pericol de a-și pierde supremația.
Petra Kvitova își va relansa sezonul cu medalia de bronz?
Altă jucătoare care este deosebit de înflăcărată când joacă sub culorile Cehiei este Kvitova. După un an mai degrabă nememorabil, poate Petra să devină o forță pe final de sezon? Cu Azarenka și Sharapova ieșite din peisaj, este un vid de putere la vârf, acolo unde Petra ar putea avea pretenții întemeiate. Este o jucătoare care a bătut pe absolut toată lumea pentru că a avut și va avea mereu armele necesare. Singurul lucru care o împiedică sunt celebrele ei fluctuații.
Madison Keys e pregătită pentru marele salt?
Keys este acolo, în top 10 și din ce în ce mai des în ultimele faze ale turneelor. Totuși, pierde pentru că se precipită și nu reușește să găsească dozajul ideal între atacul furibund și așteptarea înțeleaptă. Madison scapă meciuri din mână deoarece cade pradă propriilor emoții. S-a întâmplat și în finala de la Montreal, și în semifinala și finala mică olimpice. Nu știu când va găsi combinația ideală, dar mi-e teamă ca Madison să nu se împotmolească într-o criză existențială gen Dimitrov și să nu mai știe ce poate și nu poate face pe teren.
Formatul JO, la fel ca formatul Davis Cup, o dezbatere eternă
Tenisul a evoluat imens ca nivel de efort fizic și psihic în ultimii 10-20 de ani. Chiar videourile din anii 90 cu jucători ca Agassi sau Courier îmi par încete acum; nu mai zic de anii 80 sau mai devreme. Davis Cup lucrează după același format ca acum 100 de ani – singura inovație a fost anul acesta renunțarea la tiebreak în decisiv. Fed Cup e și mai anevoioasă – unei echipe bune în ascensiune îi trebuie cam trei ani să ajungă în Grupa Mondială. JO încearcă să înghesuie aproape un Slam (trei probe și șase meciuri pentru titlul de simplu) în doar o săptămână și două zile. Calendarul de tenis este atât de înțesat încât cum o dai, n-ai de unde să mai scoți săptămâni în plus. Discuțiile despre schimbarea formatului competițiilor pe țări durează de ani buni, dar nu se face nimic major, doar ajustări minimale ici-colo. Nicio soluție nu pare a avea susținerea majorității și am o bănuială că așa va fi mereu. Forurile ar trebui să ia taurul de coarne și să ia niște decizii care ar nemulțumi inevitabil o parte a fanilor, dar nimeni nu e dispus să-și strice popularitatea. Așa că îi dăm înainte și cârcotim periodic și alternativ, când jurnaliștii, când fanii; deocamdată noi zicem, noi auzim.
IBAN RO51RNCB0079145659320001
Asociația Lideri în Mișcare,
Banca Comercială Română