Interviu Treizecizero cu autorul biografiei lui Federer: "Roger e ca un puzzle în care toate piesele au căzut perfect dintr-o dată"

Lumea jurnaliștilor specializați pe tenis este, chiar și la nivel internațional, destul de restrânsă. Îi vezi prezenți la turneele importante, mai mereu aceleași fețe. De la asiatici înarmați până-n dinți cu gadgeturi moderne până la britanici prețioși, conștienți că limba și accentul îi ajută să analizeze un meci în doar câteva cuvinte, mai limpede și mai clar decât ai face-o în orice altă limbă de pe pământ. De la americani relaxați până la italieni gălăgioși, de la francezi… ei bine, foarte french, până la spaniolii nedespărțiți și numeroși. E o comunitate bine conturată, colorată și diversă, dar foarte unită și aplecată către nou, o comunitate cu foarte mulți scriitori valoroși, în care falsurile se exclud singure, iar ordinea e dată de două aspecte: 1. dimensiunea pieței pe care o reprezintă jurnalistul cu pricina, acoperirea pe care o obține munca ta; 2. numărul de jucători faimoși pe care îi dă țara lui.  

Au un job de invidiat la prima vedere, pentru că au șansa să se plimbe prin lume la turnee dintre cele mai mari, în locații dintre cele mai spectaculoase. Ca orice lucru frumos, și acesta vine însă cu o serie de dezavantaje. Într-un fel, ei duc viața pe care o duc cei despre care scriu. Unii dintre ei pleacă cu lunile de acasă, iar programul, familia și viața personală se aranjează în funcție de calendarul Grand Slam-urilor. Când sunt la turnee, adesea li se întâmplă să n-apuce să vadă meciuri importante, pentru că-s prinși la conferințe, în centrul de presă sau cu te miri ce alte task-uri. Ți se întâmplă uneori să nu înțelegi ce se petrece pe teren la fel de bine cum ai fi înțeles de la televizor și nu e nimic în neregulă cu asta. N-ai reluări, n-ai statistici, așa că te afunzi pe Internet ca să te lămurești, în timp ce la doi pași vedetele tenisului mondial își dispută meciuri cu miză enormă. Poate suna aberant („cum să nu fie bine când vezi atâtea meciuri bune pe viu?”), dar nu-i totul numai lapte și miere. 

Unii dintre ei au crescut alături de vedetele de azi. Alții, veterani, au văzut pe viu zeci de Slamuri sute de jucători și mii de meciuri. I-au văzut pe toți, toate generațiile, toate stilurile, nu-i mai surprinde nimic. Ei sunt jurnaliștii-istorici, rari, adevărate enciclopedii ambulante.

Dar, dintre toate aceste categorii, foarte puțini au marele noroc să li se alinieze toate planetele. Spre exemplu, cum ar fi un scenariu în care țara ta să-l dea pe, posibil, cel mai bun jucător al tuturor timpurilor? E nemaipomenit de plăcut să fii prezent la un turneu major la care jucătorul din țara ta câștigă în serie, m-am convins și eu de asta, mulțumită Simonei. Dar nu e doar atât. Înainte ca respectivul să devină faimos, tu, să zicem, ești trimis de publicația la care lucrezi să faci un reportaj la un turneu oarecare de juniori. Boring? Poate. Numai că acolo întâlnești un puști care iese în evidență, e diferit de toți ceilalți. Așa că ai inspirația să îl ceri la un interviu. Puștiul te surprinde plăcut și în discuție, la fel cum o făcuse și pe teren. Motiv pentru care continui să îl urmărești, îi monitorizezi progresul. Se întâmplă ca puștiul respectiv să evolueze în ceea ce noi cunoaștem acum drept fenomenul Roger Federer, o personalitate globală înainte de a fi jucător de tenis. Iar tu ai avut, în tot acest timp, acces din interior la toată cariera puștiului-devenit-fenomen. Ba, mai mult, acces chiar la el. Ei, cum ar fi asta ca poveste?

Atâta doar că nu e poveste. Rene Stauffer este un reputat jurnalist elvețian care a avut această șansă. El chiar a fost trimis la reportajul cu pricina, interviul chiar a avut loc, iar ulterior, Stauffer l-a urmărit pe Federer câștigând 17 Slamuri și zeci de alte turnee, fiind prezent la fața locului la marea majoritate a acestor succese. A făcut o serie de interviuri exclusive cu Federer, adesea fiind cel care a publicat primul o serie de informații de interes general în ce-l privește pe elvețian. În total, are peste 80 de Slamuri la activ și o experiență uriașă în spate. E în presă din 1981, când a intrat la Școala de Jurnalism Ringier, o companie prezentă și acum în România, cu un impact pozitiv masiv pe piața media de la noi.

Mai presus de orice, Rene Stauffer e unul dintre oamenii de presă care cunosc cel mai bine viața lui Federer. Așa că a scris o carte despre asta, o carte care a devenit cea mai bine vândută dintre cele scrise despre Federer. “În căutarea perfecțiunii” este acum disponibilă și în limba română, adusă în România de Editura Publica, într-o colecție susținută de Erste Asset Management. O puteți cumpăra de aici.

Oamenii care îl cunosc bine de tot pe Roger, și care mai sunt și dispuși să vorbească despre asta nu se găsesc pe toate drumurile, așa că am vorbit puțin cu Rene Stauffer, despre carte și nu numai. Am vrut să aflăm “cum e”. Cum e Federer văzut de aproape, care-s amintirile, care-s perspectivele. Vedeți mai jos ce-a ieșit, dar mult mai multe informații găsiți în carte. Pe care o recomandăm oricărui iubitor al tenisului, fan al lui Federer sau nu.

Nu pare cel mai ușor lucru din lume să îi faci profilul lui Roger. Aproape toată lumea știe deja o mulțime de lucruri despre el. În plus, imaginea lui e aproape ireproșabilă, ceea ce face, din perspectiva mea, și mai dificilă misiunea de a veni cu ceva diferit. Plecând de aici, cât de greu a fost să scrieți povestea lui Federer și cum ați gândit-o?

Când am scris cartea în varianta ei inițială, era 2006, cariera lui era încă în prima parte, iar situația era complet diferită față de cea de acum. La acel moment, erau o mulțime de lucruri pe care publicul nu le știa despre el. Am avut privilegiul să adun pe toate în carte, informații adunate din documentare, interviuri și experiențele personale, dat fiind că îl urmăresc încă de când avea 15 ani. Îi cunosc, de asemenea, pe mulți dintre prietenii săi, îi știu cercul, îi cunosc foarte bine pe părinții lui de atâția ani.

Cum cariera lui abia ce-și luase avânt, am decis să împart cartea în două. Prima cuprinde evenimentele în ordine cronologică și e scrisă la timpul prezent, în așa fel încât să o pot updata pe viitor, ceea ce am și făcut în mai multe rânduri. A doua parte e grupată în jurul unor anumite subiecte și încearcă să ofere mai mult context și informație din interior vizavi de diferite aspecte ale lumii lui Roger, stilul său, personalitatea, explozia brandului său personal și așa mai departe. La momentul în care am scris-o, cartea a venit cu o serie de informații care nu mai apăruseră în altă parte.

O întrebare pe care probabil că toții fanii lui Roger o au în minte (și mulți dintre ei vă invidiază cu siguranță): cum e să petreceți atâta timp în preajma lui, să aveți șansa rară de a-l urmări de aproape cum crește ca jucător și ca om în toți acești ani?

N-aș fi putut avea mai mult noroc decât am avut cu Roger, pentru că e un tip foarte deschis și prietenos. Înțelege cum funcționează media, înțelege ce vrea presa și știe că noi suntem de fapt o modalitate prin care poate să dea ceva înapoi fanilor, să comunice cu ei și să ajute astfel la îmbunătățirea imaginii tenisului în general. E motivul pentru care, de regulă, ne oferă foarte mult timp, vorbește mereu deschis și detaliat, produce multe declarații și subiecte bune. Și face acest lucru mai mult decât ar fi obligat, de fapt, să facă. Pot să confirm cu tărie că nu s-a schimbat câtuși de puțin de-a lungul anilor, și îl consider foarte bine ancorat în realitate, mereu cu picioarele pe pământ, remarcabil de prietenos și fenomenal de modest. Are întotdeauna timp să discute cu tine, să te salute, să te întrebe ce mai faci, dacă totul e bine și așa mai departe. E un parteneriat grozav.

Care a fost, din perspectiva celui care l-a urmărit de aproape, momentul declicului pentru Roger? Când credeți că a făcut marele salt și ce s-a întâmplat în acel moment?

Wimbledon 2003. Trecea atunci printr-o perioadă dificilă, pierduse în turul 1 la Roland Garros doi ani la rând, cu Arazi și cu Horna, plus înfrângerea cu Mario Ancic de la Wimbledon 2002. Când a reușit în sfârșit să-i bată pe Roddick și pe Phillippoussis la Wimbledon și să câștige primul său Slam, deși nu ajunsese nici măcar într-o semifinală înainte de acel moment, am știut că deja cariera lui era împlinită, indiferent de ce avea să urmeze. Și, așa cum a spus Peter Lundgren, antrenorul său de atunci, acel titlu a avut un efect-ketchup: întâi n-a fost nimic, apoi totul s-a întâmplat brusc, în cascadă. Acel trofeu i-a dat încrederea și libertatea de care avea nevoie ca să înceapă o nouă etapă a carierei sale și știm cu toții ce a urmat.

După ceea ce a fost un sezon 2013 foarte greu, neobișnuit pentru el, Roger spune acum că se bucură de viață mai mult ca oricând. Și arată asta la fiecare apariție. Cum vi se pare sezonul lui de până acum și ce credeți că mai poate urma?

În 2013, Federer și-a pierdut de tot atât încrederea în el, cât și siguranța în jocul său din cauza problemelor la spate. A urmat un proces lung ca să-și recapete această încredere, să reașeze toate piesele în puzzle, dar după titlul de la Cincinnati mi se pare că s-a întors la nivelul său cel mai bun actual. Titlul de la Cincy s-ar putea să fie argumentul care îi lipsea ca să creadă din nou că poate câștiga un Grand Slam. A fost aproape să reușească asta la Wimbledon, dar nu cred că a crezut îndeajuns în el acolo. Acum lucrurile stau altfel. Cu Nadal absent și cu Djokovic într-o ușoară cădere, Roger știe că US Open îi poate fi la îndemână. Aș zice că el e favoritul meu pentru titlu acum.

A împlinit recent 33 de ani. Și probabil că sunt două mari întrebări la care se gândește aproape toată lumea: 1. Va mai câștiga vreodată un Slam? 2. Când se va retrage?

Cu siguranță că poate câștiga un alt Slam acum. Iar dacă face asta, un al doilea ar putea să-i fie dintr-o dată la îndemână. Referitor la retragere, asta are mai mult de-a face cu starea lui fizică și cu sănătatea. Dacă se păstrează la fel de în formă cum e acum, ar putea foarte bine să mai joace și cinci ani. Dacă nu, s-ar putea să dispară brusc și mai repede decât ne imaginăm sau ne temem mulți dintre noi. Dar eu îl văd încercând să joace cel puțin până în 2016, pentru a lua parte la Olimpiada de la Rio.

Cum e Roger în privat, departe de ochiul public? Știm că multe dintre detaliile care mai scapă ni-l arată ca pe un tip foarte amuzant.

E adevărat că Roger are o parte foarte nostimă. Dar e la fel de adevărat că, atunci când e departe de public, e foarte atent și grijuliu cu tot ce-l înconjoară: cu familia, cu relația cu tenisul, cu propria imagine. E interesat de fiecare aspect al carierei sale, iar asta îl face cel mai bun ambasador și promotor pe care l-ar putea avea tenisul, ca sport. N-am cunoscut vreodată o altă persoană care să iubească tenisul în felul în care o face el.

Aveți un top personal al realizărilor lui? Dar meciurile memorabile?

Sunt atâtea amintiri încât ar fi incorect să aleg. Ce-mi sare în minte acum sunt toate finalele lui de Wimbledon, prima cu Phillippoussis, cele trei cu Roddick, cele trei superbe cu Rafa, și ultima victorie cu Murray. Dar și victoria cu Agassi de la US Open este adânc imprimată în memoria mea, pentru că n-am crezut că va mai reuși să câștige, și totuși a făcut-o. Am de asemenea amintiri proaspete din multe meciuri cu Hewitt, în special din cel pe care l-a pierdut în Cupa Davis, în 2003, după ce a condus cu două seturi și cu un break.

Cum îl vedeți evoluând după retragere? A spus deja că antrenoratul nu e o opțiune. Probabil compania lui de management sportiv va deveni o prioritate. Dar mai departe? Va intra mai adânc în business? Va investi? La ce nivel îl vedeți?

Nici eu nu-l văd ca antrenor, dar cred că va găsi o formă prin care să rămână implicat în tenis. Poate va conduce ATP într-o bună zi, sau poate va deveni proprietar de turneu, cine știe. De ce nu chiar la Basel, la Swiss Indoors? Plus agenția pe care o are cu Tony Godsick, așa că ne putem aștepta la implicarea lui pe multe fronturi.

Spuneți-ne un pic despre carte, cum v-ați decis să o scrieți, cum a fost gândit update-ul ei și în ce țară a avut succes mai mare?

Întotdeauna am visat să scriu o carte, și cum am avut șansa să fiu atât de aproape de Roger atât de devreme, era clar că am la dispoziție material exclusiv, multe detalii încă de la începuturile lui în tenis. Dar până la urmă propunerea a venit de la editura germană Piper/Pendo, ei m-au întrebat dacă pot să o scriu și mi-au propus proiectul. Eram pregătit, așa că am terminat cartea în numai șase luni. De atunci, am făcut patru update-uri majore, iar cartea a fost tradusă în mai multe limbi străine. Prima a fost engleza, apoi a fost publicată în Japonia, China, Indonezia, Slovacia, Bulgaria, Brazilia, Ungaria, Franța, Italia și, acum, România. N-am toate cifrele centralizate, dar, după varianta originală în germană, cred că ediția în engleză s-a vândut cel mai bine.

Ce parte a biografiei vă e mai dragă?

E povestea de la început, unde scriu cum l-am întâlnit și cum l-am intervievat prima dată pe când avea doar 15 ani, după un meci temperamental, în care el s-a consumat teribil, la un turneu din Zurich.

Cum se transformă un junior atât de problematic precum a fost Federer în anii lui de adolescență într-o celebritate globală care domină jocul și o face arătând atât de calm și de așezat?

Asta-i una dintre minunile carierei lui. Federer e un puzzle în care toate piesele au căzut la locurile potrivite dintr-o dată, după un început în care totul a mers foarte greu. Încă o dată aș spune că factorul decisiv, ceea ce l-a ajutat pe el, a fost dragostea lui pentru tenis.

Dincolo de Federer. Ce alți jucători vă plac sau v-au plăcut mult?

M-am îndrăgostit de tenis datorită rivalității McEnroe – Borg, o rivalitate în care eu țineam cu McEnroe. De-a lungul timpului, am urmărit îndeaproape o mulțime de cariere ale unor sportivi mari, de la începuturi și până la retragere: Boris Becker, Andre Agassi, Pete Sampras, Ivan Lendl, Martina Hingis, pe care o știu de când avea 11 ani. A fost un privilegiu s-o văd și pe ea jucând, a fost la fel ca la Federer, pentru că amândoi joacă și oferă multă inspirație. De asemenea, mi-au plăcut mult jucătorii foarte tehnici, precum Miroslav Mecir.

Una dintre poreclele lui e Mr.PeRFect. Spuneți-ne un defect de-al lui. E adevărat că poate fi uneori dificil?

Roger are un caracter foarte puternic, iar asta presupune și că nu suntem de acord cu multe dintre opiniile lui. Iar dificil devine atunci când simte că oamenii sunt pur și simplu ignoranți sau nu-l respectă. El chiar încearcă să fie politicos cu toată lumea.

De-a lungul anilor, au mai fost și diverse curente de opinie în media care l-au înfățișat drept un tip rece, arogant, poate chiar egoist uneori. De asemenea, când rezultatele au început să scârțâie, presa a fost mai dură cu el. Cum a primit Federer aceste comentarii? E un factor extra de motivație pentru el?

Sigur că a fost rănit de critici, dar el a învățat în timp să nu ia totul prea în serios, în special când oamenii vorbesc sau scriu lucruri deloc plăcute. Nu cred că avea nevoie de așa ceva drept sursă de motivație, el cel puțin așa spune. Dar Federer pomenește deseori despre cum presa sau oamenii, în general, nu reușesc să vadă tot timpul imaginea de ansamblu a tenisului, nu văd felul în care funcționează tenisul, de fapt.

Care a fost ideea promovată de Roger, sau învățătura, sau fraza, sau mesajul care v-a plăcut cel mai mult de la el și pe care i-ați recomanda-o unui junior care își începe cariera acum și îl ia pe Federer drept modelul său în viață?

Roger a considerat întotdeauna tenisul un joc pe care și-a dorit să-l învețe pe cât de bine e posibi. Pe toate fețele, în toate aspectele. Și a vrut să facă asta nu ca să se îmbogățească sau ca să devină faimos, ci pentru că i-a plăcut. A avut o educație grozavă din partea părinților săi, care l-au lăsat în pace să încerce toate lucrurile care i-au plăcut, dar, în același timp, i-au cerut să fie investit în sine 100 la 100, indiferent ce ar alege. Să fie asumat. Fraza care îl definește pe Roger ar putea fi “It’s nice to be important, but it’s more important to be nice”. L-am auzit zicând cuvintele astea pentru prima dată când era adolescent, dar crede în ele și în ziua de astăzi.

 

Cumpără, de pe site-ul Editurii Publica, „Roger Federer. În căutarea  perfecțiunii”