Interviu | Învățăturile lui Federer: Gândește pozitiv, muncește din greu și iubește ceea ce faci. Și o să fii fericit

Cele mai bune rezultate, indiferent de domeniu, vin atunci când reușești să fii împăcat cu tine, să înțelegi ce ți se întâmplă, de ce ți se întâmplă și cum ai putea să faci totul mai bine, să ajungi la acea stare de zen pe care mulți o caută și tot mai puțini, negăsind-o, mai cred în ea. Și, cel mai important, să iubești ceea ce faci și să-ți păstrezi zâmbetul pe buze.

Pare un soi de misiune imposibilă, nu? Ei bine, în tenis, dacă era vreun om de la care v-ați fi așteptat să poată spune că a reușit asta, probabil că v-ați gândit cu toții la Roger Federer. Într-un sport în care bagajul emoțional este unul imens, în care presiunea psihologică poate ruina cariere, poate distruge plăcerea pentru joc sau poate strica meciuri importante, valabil chiar și celor mai buni dintre cei mai buni, Federer pare să fi ajuns la un nivel în care este fericit și punct. Se vede pe teren, acolo unde elvețianul a depășit câteva momente grele, de cumpănă, în ultimii ani. Se vede și în atitudine. La 31 de ani, Roger se bucură mai mult ca oricând de viață și de tenis. Știe că se află, cumva, pe linie dreaptă. Și, deși finalul nu e, potrivit planurilor și declarațiilor sale, chiar atât de aproape, Federer apreciază mai mult ca oricând șansa de a fi pe teren la un nivel atât de înalt. “Cred că, de fapt, următorii ani vor fi cei de care mă voi bucura cel mai mult”, spune el.

Cum face asta? Cum de nu se lasă doborât de griji, de oboseală, de rutină, de adversari, de presiune, de presă, de miile și miile de cereri de autografe și interviuri, poze și sesiuni media interminabile, cum de găsește puterea să nu refuze rugămintea niciunui fan? Cum de nu l-au doborât înfrângerile dureroase din ultimii câțiva ani? Ce-l mai motivează, ce-l mai ține în priză după atâtea recorduri și performanțe? 

“A avut câteva eșecuri copleșitoare” – spune Patrick McEnroe despre Fed. “S-ar fi putut uita în spate și să-și zică: Of, câteva puncte ici și colo și aș fi putut avea lejer 21 de Slam-uri. Dar a găsit o cale să treacă peste și să spună: OK, nu-i mare lucru, mergem mai departe”. 

Aici e secretul lui Federer? În a alege, pur și simplu, să meargă mai departe? Și dacă da, cum ajungi la puterea și la înțelepciunea de a îmbrățișa atitudinea asta? Federer spune că este rezultatul unei abordări vechi de ani de zile. A unei planificări atente pentru fiecare gest și acțiune în parte. A unui permanent “positive thinking”. Fără pauze. Dar și muncii depuse. Una uriașă. Adesea subestimată, din punctul meu de vedere. 

Spune că e fericit. Ca unul care a avut șansa să-l întâlnească și să schimbe câteva cuvinte cu el, pot să confirm asta. Când ești la un pas de el, e mult mai ușor vizibil decât la televizor. Roger radiază, efectiv. Transmite o energie pe care n-o poți avea altfel decât dacă ajungi să te cunoști extraordinar de bine, să fii împăcat cu personalitatea și cu acțiunile tale, decât dacă ajungi să-ți iubești viața și pe cei din jur. Fără cuvinte mari, pur și simplu să simți toate astea.

Și ca să încercăm să înțelegem și mai bine cum gândește Federer, iată un interviu pe care el l-a dat lui Tom Perrotta, de la The Wall Street Journal, în preziua startului US Open. Un interviu bun, relevant și revelator, nu atât despre turnee, meciuri și rezultate, cât despre mentalitatea elvețianului. Un interviu cu multe idei care ar putea fi preluate, nu doar de viitorii jucători, ci de oricine, în orice domeni, și aplicate drept sfaturi. Un interviu care, sumarizat, ar putea fi redus la următoarea frază: “Am doi copii minunați, o soție incredibilă și asta e ceva grozav”. Nu totul este despre tenis, nu? 

 

***

WSJ: Orice mare jucător pare să aibă,  în cariera sa, o perioadă în care are probleme, se chinuie, are dificultăți în a-și păstra statutul, sau pur și simplu ajunge să urască tenisul, fie și pentru moment. Tu pari mereu fericit. Cum se face asta?

RF: Pentru mine, a fost întotdeauna plăcut și provocator să fiu în top. N-a contat dacă a fost top 10, sau 5, sau 3, sau primul. Ce nu s-a schimbat niciodată a fost bucuria de a mă regăsi mereu în situația asta. Mă simt confortabil în rolul de lider tocmai pentru că a fost și este foarte greu să ajungi primul. Știu cât de greu mi-a fost la început. Îmi aduc aminte, aproape că a trebuit să mă scuz pentru asta: am câștigat Orange Bowl (n.a. un important turneu pentru juniori) în 1998, și am primit apoi un wild-card la Miami, în turneul de Masters, pe atunci Super 9. Am intrat pe teren și mă gândeam numai la lucruri precum: Urăsc sportul ăsta, nu pot să joc, nu pot să fac nimic! Și am pierdut 7-5, 7-6 (n.a. memorie impecabilă, chiar acesta a fost scorul), și nici măcar nu am încercat să fac ceva. 

Treceam prin tot soiul de fluctuații, mă lăsam pradă emoțiilor. Uram să merg la antrenamente, nu suportam unele meciuri. Îmi ziceam mereu: “Oh my God, uită-te la tipul ăsta, nu face decât să pună mingea înapoi în teren” sau “ia uite la ăsta, joacă totul la risc, nu pot să-l sufăr”, sau “azi n-am chef”. Cred că, trecând prin toate stările astea atât de devreme, m-a ajutat. De aia sunt fericit acum. 

Eram talentat. Oamenii spuneau deja că sunt un posibil viitor număr 1, sau viitor câștigător de Slam, sau un alt Sampras  – OK. Însă faptul că a trebuit să fac față tuturor presiunilor care veneau la pachet cu așteptările, faptul că m-am prăbușit la început sub greutatea lor, asta a fost bine pentru mine. 

De asta sunt foarte impresionat de Rafa, de Novak, de Andy. Nu-mi aduc aminte ca ei să aibă căderi de durată. Poate că le-au avut și ei când erau foarte, foarte tineri, dar au fost, toți, foarte buni încă din adolescență. Eu am fost fie foarte bine, fie oribil în adolescență. Așa că acum… cum să nu mă simt bine fiind numărul 1?

WSJ: În cazul tău, problema a fost doar că erai tânăr și imatur?

RF: Nu numai. Cred că aveam și un soi de idee că voi fi mereu pe terenul central, că mereu vor fi 50.000 de oameni să mă vadă, că voi câștiga mereu…

WSJ: Adică te-ai așteptat la început să-ți vină totul ușor.

RF: Da, și nu e deloc așa. Este foarte, foarte multă muncă grea în spatele tuturor rezultatelor.

WSJ: Ai avut niște înfrângeri grele în ultimii câțiva ani: cele două cu Djokovic, de la mingi de meci, cea de la Wimbledon, cu Tsonga, de la 2-0 la seturi. Pari că le-ai depășit foarte ușor. Cum?

RF:  Ultimul lucru pe care îl vreau e să las astfel de momente să te afecteze, să te stoarcă de energie. Azi m-a întrebat cineva: “Va trebui să câștigi US Open ca să poți depăși dezamăgirea de la Jocurile Olimpice?”. Mi-a venit să-i zic: “Are you for real? Dezamăgirea de la Jocurile Olimpice?” Sunt atât de fericit că am luat o medalie. Cred foarte serios că e rezultatul maxim pe care l-aș fi putut obține acolo. Murray a fost mai bun ca mine, asta e, boom, plec în vacanță, gata. Îmi iau câteva zile libere, mă pregătesc pentru următoarele câteva luni în circuit, Londra e deja în trecut, am depășit momentul. Și când mă gândesc la acea clipă, o fac cu o imensă mândrie. Am obținut o medalie  pentru Elveția și am avut o vară incredibilă.

Să nu exagerăm în ce privește Turneul Olimpic. Mă descurc grozav. Am o perioadă foarte, foarte bună acum. Să nu vedem doar partea neagră a poveștii. Gândesc foarte pozitiv mereu, cred că asta mă ajută cel mai mult în momentele dificile.

WSJ: E ceva ce ai învățat să faci, sau ai fost mereu așa?

RF: Cred că e ceva ce vine natural, dar e, de asemenea, important să fii și realist – nu doar să spui totul e grozav. Nu totul e grozav mereu, sunt conștient de asta. Și pentru asta am nevoie să mă evaluez uneori, să mă provoc, să mă verific. Fac asta când lucrurile nu merg bine, când ceva nu e în regulă. Mă întreb: Cum putem să facem totul mai bine? Să facem antrenamente mai bune, o planificare mai bună, vacanțe mai bune, o organizare generală mai bună? Fără să o iei razna în direcția asta, să exagerezi cu ceva, dar sunt mereu lucruri mici pe care le poți îmbunătăți la tine. Într-un fel, trebuie să fii mereu puțin perfecționist, iar eu încerc asta, dar într-un mod natural, fără să exagerez, fără să analizez excesiv totul.

WSJ: Sănătatea ta a fost incredibilă de-a lungul anilor. Unii jucători mai zic că sănătatea ta e un dar, că trebuie să fii recunoscător pentru asta. Cât este noroc sau un dar și cât este multă muncă?

RF: Nu e adevărat. Cu siguranță, am avut un pic de noroc în începutul carierei. Am văzut o fată azi, i-a fugit piciorul (în timpul unui antrenament) și uite cum, din nimic, trebuie să faci recuperare îndelungată sau poate mai rău, și cine știe cum va evolua cariera ta din acest moment încolo. Cred că ai nevoie de un pic de noroc când ești amator sau când ești la început și mai puțin experimentat și încerci să faci câte ceva cu tine, pentru că poți să faci lucruri care să ducă la accidentări, fie pe moment, fie pe termen lung. Dar cred că 80 la sută dintre jucători nu au norocul ăsta.

Contează mult și cum îți manageriezi energia, cum te antrenezi, anturajul pe care ți-l faci, echipa, toate detaliile astea contează. Mai contează și cum îți asculți corpul, dacă poți să refuzi diverse oferte care ți-ar putea aduce niște bani în plus pe moment, dacă te duci să joci cine știe pe unde, dar pe termen lung s-ar putea să te afecteze. N-ar trebui să faci asta. N-am avut niciodată o problemă în a zice “nu”. Am lăsat pe masă o mulțime de oferte bune, uneori incredibil de bune. Însă eu zic mereu: “Mă gândesc pe termen lung, fac planul pe termen lung”. “Dacă ai numai obiective pe termen scurt, apar și greșelile. Sigur că am și eu obiective pe termen scurt, însă ele apar ca o consecință a celor pe termen lung. Abordarea asta m-a ajutat enorm de-a lungul anilor.

WSJ: Cum ai reușit să te împarți între meciuri, turnee, plus celelalte obligații pe care le ai fiind cine ești, și obligațiile de părinte de gemene?

RF: Învățând din mers. Grație unei soții grozave. Grație unor pregătiri foarte bune, încercând să faci totul corect, să te descurci cum poți mai bine în diversele situații în care ajungi. Încerci să vezi cum poți să combini cele două aspecte cât mai bine. Îți pui întrebări: E mai bine pentru Mirka să stea acasă sau nu? Asta a fost, de exemplu, o întrebare grea multă vreme. Fetele se mai simt rău, uneori, și ai impresia că e vina ta, că ai făcut ceva îngrozitor de greșit, însă e normal ca să se mai îmbolnăvească, toții copiii pățesc asta. Însă noi dădeam vina pe alte lucruri. Te gândești: Cum să se întâmple asta? Am încercat totul să nu se întâmple! Te panichezi, bineînțeles, însă sunt lucruri normale, te obișnuiești și încerci să te descurci cum poți.

Sigur că asta m-a costat o grămadă de somn, de exemplu. Poate că, uneori, am pierdut unele meciuri plecând de la asta. Dar cui îi pasă? Cui îi pasă? Am încercat să mă descurc cât mai bine cu ambele, și încă joc foarte bine. Joc mult mai bine decât aș fi crezut eu că pot – alți băieți sunt în vârful carierei lor, iar eu sunt numărul 1. Așa că probabil că am făcut lucrurile bine.

Așa că uite-mă acum: Am doi copii minunați, o soție incredibilă și asta e grozav. Mă simt foarte norocos că traversez această perioadă a vieții mele. Că pot să mă bucur mai mult de ce mi se întâmplă. Nu e vorba mereu numai despre cum să lovești forehandul sau reverul. Sunt altele care contează mai mult.

WSJ: V-ați gândit, tu și Mirka, la posibilitatea de a mai avea alți copii?

RF: Am fost atât de fericit când am aflat că vom avea doi direct, nu-mi venea să cred că vom avea gemeni. A fost o surpriză imensă. Ne ziceam: Aoleu, nu știm nimic despre gemeni. Ce înseamnă asta? Ce se va întâmpla? Ce vor face ele? Iar acum, când le vezi jucându-se împreună, e cel mai frumos sentiment. Vom vedea cum merg lucrurile. Probabil vom vorbi despre asta din nou la anul, în funcție de cum vom fi atunci. Ne-am dorit să trecem întâi de perioada cu scutecele. Acum, lucrurile s-au mai calmat din punctul ăsta de vedere.

Foto: Splash News

WSJ: Se joacă deja cu rachetele?

RF: Da, dar nimic deosebit. Sper să se apuce de sport, la un moment dat. Ar fi grozav, cred. E un stil de viață grozav, să faci sport – e un proces util, prin care ajungi să înveți multe.

WSJ: Cât de mult se sacrifică Mirka pentru ca toată viața voastră să fie posibilă așa cum e ea acum?

RF:  Pentru ea, tot ce contează este legat de mine. O admir zi de zi pentru că este dispusă să facă asta. Îi zic uneori: “Cred că ar trebui să-ți iei o pauză de o săptămână, pur și simplu, să te oprești câteva zile, să ți le dedici numai ție”. Deoarece muncește extraordinar de mult. Dar ea zice: “Uite, eu nu sunt fericită când tu nu ești prin preajmă”. În acel moment, nu mai e cazul să-mi spună mai mult. Nici eu nu sunt același când ea nu este prin preajmă, când copiii nu-s prin preajmă. Așa că încercăm să ne descurcăm cât mai bine. E bine să ai o balanță. Încercăm să facem în așa fel încât să avem și timp pentru noi, dar și timp pentru familie, timp pentru prieteni. 

WSJ: Cât timp ați stat departe unul de altul?

RF: În ultimii trei ani, poate trei săptămâni. Poate patru? Nu foarte mult, așa că mă consider foarte, foarte norocos că așa stau lucrurile, mai ales că le avem și pe fete.

WSJ: Ce obiective mai sunt relevante pentru tine?

RF: În tenis, sunt o mulțime de lucruri pe care vrei să le realizezi, sau, odată realizate, să le faci din nou. De asemenea, e important să joci cât se poate de mult. Poate să realizezi ceva ce încă n-ai reușit. Astfel de lucruri sunt importante. Dincolo de obiective, sunt foarte încântat de, să zicem, următorii cinci ani de tenis. De asemenea, sunt foarte încântat de ce va urma după tenis. Cred că momentul actual e foarte bun pentru mine. Nu-mi fac griji în privința finalului, nici nu vreau să mă opresc. Vreau să merg mai departe, să joc în continuare, să joc cât mai mult. Asta nu înseamnă să joc mai mult de cele 21 de turnee pe care le joc în mod normal. Doar să mă mențin, să le joc pe acestea, să o fac cât mai bine, să obțin rezultate cât mai bune. E un moment bun în viața mea acum.

Cred că și presa s-a mai liniștit un pic. Înainte, erau tot felul de întrebări, nu se mai opreau: “Când o să te retragi? Ai câștigat totul, gata!”, lucuri de genul ăsta. Simt că acum sunt tot mai mulți oameni care vor să mă mai vadă cât mai mult pe teren. Am simțit mereu că va veni și vremea asta. Chiar cred că următorii câțiva ani vor fi chiar mai plăcuți, din acest punct de vedere, decât ultimii doi, de exemplu.

WSJ: Care e planul după retragere? Nu știu, de exemplu ai putea juca dublu până la 39 de ani?

RF: Nu, nu, nu. Când e gata, e gata.

E drăguț că avem, de exemplu, un circuit al veteranilor. Nu spun că mi-aș fi propus să joc în el, dar e bine ca, la “pensie”, să ai luxul unei astfel de opțiuni, măcar din când în când, să-ți revezi prietenii și foștii colegi – asta-i bine.

Dar am fost mereu interesat de afaceri, într-un fel sau altul. Am semnat deja multe contracte pe termen lung și foarte lung cu câțiva parteneri grozavi, așa că sunt deal-uri care vor continua oricum. Voi avea mai mult timp pentru fundația mea, iar fetele vor merge la școală la un moment dat. Depinde și cât de flexibili vom mai fi pentru călătoritul dintr-o parte în alta a planetei. Nu e ca și cum ne vom opri la un moment dat și nu vom mai face nimic – n-aș putea face așa ceva niciodată – dar e drăguț să te stabilești undeva la un moment dat – probabil Elveția, unde mi-am petrecut copilăria și unde am atâtea amintiri. Așa că e o parte a vieții pe care o aștept cu mare nerăbdare.  

WSJ: Ce sfat i-ai da cuiva care, să zicem, ar încerca să devină ceea ce ești tu acum? Unui puști de 15-16 ani, de exemplu.

RF: În primul rând, munca grea și serioasă va avea rezultate. Va fi recompensată prin rezultate, asta e clar. În al doilea rând, vor fi suișuri și coborâșuri, ups and downs. Învață ceva din ele. În al treilea rând, să iubești ceea ce faci, să te simți norocos că tu chiar ai șansa să faci ceea ce-ți place, pentru că mulți alți jucători, oameni, copii, și-ar dori să fie în situația ta. Nu uita niciodată cât de norocos ești, de fapt. Iar, apoi, pur și simplu bucură-te sincer de ce ți se întâmplă. Nu se știe niciodată cât durează. Ieși pe teren și simte-te bine. Totul o să merite.