În căutarea bestiei care câştigă meciuri în tenis şi preţul găsirii ei, în ATP versus WTA

Rob Steckley, hipsterul bărbos care o antrenează pe Safarova, pe lângă faptul că dă bine în poze pe Instagram, este de asemenea şi foarte intuitiv când vine vorba de ce anume îţi câştigă meciurile. “Trebuie să fii foarte înfometată; nu poţi să fii o fată drăguţă. Trebuie să sapi adânc în tine, să te murdăreşti şi să nu-ţi fie frică să îţi iei victoria. Asta face Serena cel mai bine. Face ce trebuie să facă pentru a intimida adversarele şi a le împinge în spatele liniei de fund”.

Steckley a recunoscut că a văzut din tribune când Serena a intrat în acea zonă, în recenta finală a Roland Garros: „După şase neforţate, când a sfâşiat primul ei forehand cu un strigăt, brusc, Lucie n-a mai putut pune racheta pe minge. Serena are aceasta abilitate. Poate să dispară o vreme din meci, dar când îşi recuperează ritmul pierdut, e ca un F-16. Te găseşte. Te ţinteşte. Mori”.

„Acesta este motivul pentru care are 20 de Slamuri. Este ceva în adâncul ei. Cred că şi Lucie are acest lucru, doar că nu cred că realizează încă. Dar poate este şi intimidant acest lucru, Lucie poate că este speriată de acea bestie interioară”.

Steckely a pus în aceste câteva paragrafe degetul pe mai multe puncte nevralgice şi o să mai pun şi eu degetul pe unul. Dar să le luăm pe ale lui prima dată. Bestia care câştigă meciurile: în sfârşit, cineva vorbeşte cu subiect şi predicat despre ea. Are multe nume drăguţe: tărie mentală, ambiţie, voinţă, dăruire, etc, dar niciuna nu o descrie atât de bine ca această sintagmă. Bestia interioară. Toţi marii campioni o au, absolut toţi. Nu poţi câştiga Slamuri sau meciuri mari fără ea, cel puţin nu în mod repetat. Wawrinka a tot spus de-a lungul turneului de la Paris, în interviurile din franceză, o frază care mi-a rămas în minte: „Chercher le match; trouver le match”. Nu prea avea sens, cum adică să cauţi meciul? Meciul era chiar acolo, sub nasul lui! Ce cred că voia să spună Wawrinka nu era căutarea meciului, ci căutarea bestiei.

Găsirea bestiei le vine mai uşor unora decât altora. Lui Nadal îi vine, cred, cel mai uşor. El intră deja pe teren in beast mode. A lui Djokovic este şi ea destul de la îndemână – deşi o mai pierde pe parcursul meciului, de cele mai multe ori o regăseşte şi este destul de înspăimântătoare. Federer o are şi el acolo, sub tricourile apretate: poţi s-o vezi dacă te uiţi la ochii lui, îngustaţi şi imobili ca ai unei feline care a ieşit la vânătoare. Wawrinka are mai mult de „căutat”, dar bestia lui are o calitate: odată ce-o găseşte, nu dispare uşor şi apoi, nu-i e frică deloc de meciurile cu miză (primele două finale de GS s-au transformat în două titluri de GS. Wawrinka este în curioasa şi extrem de rara postură de a avea mai multe titluri de GS decât Mastersuri!). Fiecare dintre aceşti jucători au fanii lor, şi nu puţini. Până şi Andy Murray, a cărui bestie plângăcioasă şi cu părul vâlvoi este cea mai caraghioasă din topul ATP, are fanii lui (printre care mă număr mai nou şi eu – never say never).

Cum rămâne cu bestiile din WTA? E, aici situaţia devine mai spinoasă, iar cei care admiră pumnii încordaţi şi „Vamos”-urile lui Rafa, tricourile rupte ale lui Djokovic sau „Come on!”-urile răcnite ale lui Federer devin deodată extrem de ofuscaţi de manifestările similare ale fetelor.

Serena Williams mi se pare că primeşte cele mai multe bruftuluieli. Dar nu numai ea. Îmi aduc aminte de cât de ridiculizată era Marion Bartoli pentru felul neortodox în care se încuraja pe teren. Sharapova este taxată că zbiară, Azarenka la fel. Nu am auzit însă pe nimeni care să fie la fel de enervat de chiotele lui Granollers, similare ca nivel de decibeli. Nu este oare aici un mic mare dublu standard? Adică, băieţilor li se permite să fie oleacă „derbedei”, este chiar o calitate ce-i face mai interesanţi, dar fetele trebuie să fie nişte „ladies”, dragă, tot timpul, chiar şi când aleargă după mingi pe teren ore în şir pe temperaturi sahariene.

Steckley are dreptate: nu poţi fi o fată drăguţă când vrei să câştigi finale de Grand Slam. Unele persoane o maschează mai bine decât altele, dar adevărul crud şi ultim este că nu prinţesa din ele câştigă meciurile, ci bestia înfiorătoare care zbiară, scuipă foc şi cuvinte care trebuie bipuite. Cum spunea Steckley, asta este înfricoşător pentru adversare, dar şi pentru posesoare, şi aici aş adăuga eu, pentru că femeile care îşi arată latura afurisită şi înfricoştoare sunt rareori iubite. Sunt temute, sunt respectate, dar rareori iubite. Cum este şi Serena, probabil campioana cu cei mai puţini fani raportaţi la longevitatea carierei sale şi la numărul de trofee.

Am văzut acum câţiva ani un interviu al ei cu Oprah Winfrey, în care a fost întrebată cum merge cu dragostea. Serena are de obicei o atitudine profi şi cumva fabricată când răspunde la întrebări. Atunci a răspuns însă cu un oftat, s-a uitat în gol o secundă şi a spus ceva de genul „Well, it’s difficult…”. M-a frapat cât de mult a semănat în acel moment Serena cu o fată tânără oarecare, care e tristă din cauza dragostei, cum sunt atâtea pe pământ. Oprah nu a presat, dar din restul răspunsului a reieşit că îi este greu, din cauză că e cine e.

Nu vreau să o compătimim acum pe Serena, dar femeia asta a luat în mod clar o hotărâre cândva, când era foarte tânără: că vrea să fie campioană de tenis, şi nu una oarecare. Şi asta presupune să nu fie „nice” pe teren. A venit cu un preţ acea decizie. A venit cu 20 de Slamuri, dar şi cu multă deriziune şi critici şi acuzaţii care mai de care mai grele.

Este, probabil, motivul pentru care multor jucătoare (Safarova este printre ele, aş mai adăuga-o aici şi pe Ivanovic şi mai sunt o grămadă, unele chiar au câştigat un Slam sau două, dar parcă împotriva lor însuşi – Sam Stosur, Kim Clijsters, Na Li) le vine greu să zică „Da!” bestiei care le-ar aduce Slamuri. Ştiu că le-ar aduce şi multă suferinţă împreună cu ele. Este un târg care nu pare atât de încărcat pentru băieţi. Şi asta nu prea e fair.