Horia Tecău și Florin Mergea sunt vicecampioni olimpici la dublu, aduc argintul pentru România într-o finală incredibilă!

Într-unul dintre cele mai frumoase meciuri de tenis ale anului, Horia Tecău și Florin Mergea au luptat incredibil și au fost agonizant de aproape de aurul olimpic, în finala de dublu masculin a turneului olimpic de tenis de la Rio. Românii au condus cu 4-3 și au avut serviciul, dar linia dreaptă le-a aparținut spaniolilor, echipă împinsă din spate de inima extraordinară a lui Rafa Nadal; apărarea lor dramatică în ultimul game le-a adus victoria.

*

România are acum trei medalii la Rio, un aur, un argint și un bronz.

Asta e informația seacă.

Dincolo de ea, sunt trăirile și sentimentele tuturor.

Vom înclina să vedem aici un moment trist, o victorie scăpată printre degete, vom visa minutele de final și le vom uita greu. Vom spune că băieții au fost atât de aproape. Așa e. Realitatea este că, dragă Horia, dragă Florin, ați luptat atât de frumos, ați venit de atât de departe, ați realizat atât de multe, încât pur și simplu nu vă putem lăsa să vă doară singuri. Ne-ați făcut multe, multe bucurii. Ați inspirat, deja, o grămadă de copii. Zâmbiți și mergeți înainte. Tenisul merge înainte. Fanii voștri sunt, oricum, lângă voi. Capul sus și hai înainte!

Putea fi un hold sigur pentru 5-5, dar au fost acele smash-uri ratate și s-a terminat. Dar la fel de bine putea fi gata în două seturi. Puteau fi două servicii sigure de la 4-3 în decisiv, iar aurul venea la gâtul băieților noștri. Dar puteau face ei break-ul la 2-1, la acele cinci mingi de break, și totul se putea termina acolo. Puteam avea aur olimpic la tenis, dar la fel de bine băieții puteau nici să nu treacă de sferturi. Puteau fi ei pe treapta cea mai înaltă a podiumului, dar, cine știe prin ce manevre dubioase ale istoriei, puteau nici să nu ajungă să joace împreună la Rio. Sau, ca să închidem cercul, putea fi un hold sigur pentru 5-5, dar tot nu știm sigur că ar fi câștigat ulterior. Chiar dacă au jucat, pe alocuri, ireal. Chiar dacă au luptat fantastic. Nu e ca și cum meciul era “sigur al lor”. Nu, a fost pe muchie atâta timp, dominat de spanioli în primul set, de români în al doilea, apoi s-a înclinat când într-o parte, când în alta, în al treilea. Până când tot ceea ce înseamnă Rafael Nadal ca sportiv și ca om a decis cumva victoria. Voința lui a mutat munții. Din nou.

Ce vreau să spun e că depinde ce perspectivă alegi să o consideri prioritară. Un meci de tenis este de multe ori decis de un punct sau de câteva puncte. Ăsta-i un adevăr deja cunoscut, însă e valabil doar pentru un meci de tenis. Nu tot tenisul e decis. Toată cariera, adică. În cazul lui Florin și lui Horia, în ciuda acestei șanse ratate, în ciuda felului în care s-a terminat finala olimpică, în ciuda mărului în gât pe care trebuie să-l fi simțit și a lacrimilor care trebuie să fi căzut în acele secunde de final, cariera fiecăruia dintre ei va trece dincolo de gustul amar al acestei înfrângeri.

Au ajuns de departe, au crescut împreună, pe urmă separat, apoi iar împreună; au pregătit impecabil turneul și l-au dus extraordinar până la doi pași de trofeu. Toate astea, împreună, ca o echipă, nu separat. Iar când mai erau doi pași s-a întâmplat … tenis, iar cealaltă echipă a câștigat ultimul punct.

Nu, nu e desuet, pentru că nu le spunem aici lui Horia și lui Florin că nu s-a întâmplat nimic rău azi. Amândoi sunt doi sportivi profesioniști, care văd primii unde s-a greșit, știu înaintea tuturor unde s-a pierdut sau cum se putea câștiga. În plus, își doresc să câștige, nu să piardă frumos. Sunt doi bărbați asumați, puternici, care s-au maturizat frumos, n-au nevoie să fie duși cu zăhărelul, dar nici să li se scoată ochii pentru că au greșit în momentele cheie. E sport. Au nevoie, poate, de o vorbă bună.

Ce putem face este să nu-i lăsăm să piardă acest meci singuri, în continuarea celebrei noastre tradiții “noi câștigăm” – la victorii, “ei au pierdut” – la înfrângeri. Tot ei s-au adus în poziția de a juca pe o astfel de miză, tot ei ne-au produs bucuriile de peste turneu, tot ei s-au luptat grozav în finală. Și tot ei ne-au făcut să îi dăm exemplu pentru cât de profesionist se poate pregăti un sportiv român pentru un obiectiv înalt, asumat curajos.

Pentru că, da, acest eșec doare al dracului de mult și o să mai doară o vreme. Dar n-o să fie un capăt de țară. Ce ne-a învățat tenisul e că e o prostie să ne grăbim să tragem concluzii. Nu la tenis. De atâtea ori suntem gata să băgăm mâna în foc că “asta a fost ultima șansă”, și totuși, șansele continuă să apară. Ocazii vor mai veni – poate nu pentru Jocuri Olimpice, dar pentru alte trofee mari din tenis, trofeele tenisului. Florin și Horia nu sunt predispuși la o eventuală astfel de reacție, dar nu trebuie să lase acest eșec să-i afecteze mai mult decât e cazul, nu trebuie să uite că mai au timp să câștige lucruri importante. Vor veni alte turnee, vor mai veni meciuri cu miză imensă, vor mai veni și alte dezamăgiri, dar și alte bucurii.

Și da, poate că acest meci pierdut ne sună familiar – vor veni și referințele la mentalul slab, sau la frica de victorie sau la tradiția românească de împotmolire la mal. Da, tradiția aceasta e cât se poate de românească, de acord. Dar să lăsăm tenisul românesc în afara acestor fatalisme, pentru că n-are nici cea mai mică legătură cu ele. Calitatea tenismenilor români de top de acum iese fără discuție din cercul clasicelor lamentări, multe dintre ele bazate pe realități bine documentate. Atâta doar că n-au legătură cu tenisul.

Cât despre noi, ceilalți? Da, era superb un aur, ne-ar fi bucurat mult și ne-ar mai fi îndulcit și mai mult amarul unor Jocuri Olimpice modeste. Dar suntem într-un punct prea dificil, ca sport per ansamblu, ca să ne permitem să considerăm un argint olimpic o înfrângere.