Hollywood Drama: Novak Djokovic câștigă titlul de la Indian Wells într-o finală pe muchie cu Roger Federer

Întorsături de situație, dramă cât cuprinde și un final de foc, ingredientele finalei Indian Wells 2014. A fost Novak Djokovic cel care a rămas ultimul în picioare, campion după o victorie la limită, 3-6, 6-3, 7-6 (2) cu Roger Federer.

Pe la finalul primului set, probabil că se începeau deja articole în care se punea sub semnul întrebării forma, motivația sau chiar sezonul lui Novak Djokovic; cel puțin asta rezulta din reacțiile la cald de pe Twitter. La finalul meciului, retorica se schimbase cu 180 de grade: „Se pregătește Novak să dea asaltul la primul loc?”. 

Da, cam așa de repede se schimbă, în tenis, direcția din care bate vântul. Roger Federer știe cel mai bine cum stau lucrurile. Acum câteva luni i se chestiona totul: strategie, dorință, alegeri, implicare, ba chiar și moștenire. Azi sosise la ora finalei Indian Wells, neoficialul Slam nr. 5, pe post de cel mai în formă jucător din circuit, cu 11 victorii la rând și cu sentimentul că este singurul membru al Big Four care funcționează aproape de capacitatea normală. Același Big Four din care era pe punctul să fie „expulzat”, vorba vine, de către unii ziariști, care se întrebau retoric dacă mai are rost să ne mai referim la cei patru magnifici drept Big Four. Și același Big Four căruia i se anunța sfârșitul, dar care a decis câștigătorul unui turneu Masters pentru a 27-a oară din ultimele 28 de ocazii. Curată criză.

Până la urmă, să se revizuiască, primim, dar nu prea se schimbă nimic. Unele lucruri chiar nu se schimbă niciodată în tenis, iar finala de la Indian Wells a reamintit sau reconfirmat câteva dintre adevărurile ultimilor ani.

Unu. Spre exemplu, că Federer rămâne un superb campion, în stare să producă meciuri de cel mai înalt nivel oricând și oriunde, gata să se bată umăr la umăr cu un rival aflat în floarea carierei. Primul set a fost o lecție de tenis fără greșeală; elvețianul a fost nu doar agresiv, ci super agresiv. A intrat mult în teren și a îmbrățișat fileul.  A avut un serviciu stelar și o atitudine generală impunătoare și dezarmantă. Pe bună dreptate, PseudoFed, contul de parodie al lui Federer, anunța un concert de pian în plină desfășurare la Indian Wells.

Mai apoi, pe final de meci, când totul era pe masă, Federer a făcut un comeback de care, să fim sinceri cu toții, nu-l mai credeam niciunii în stare. Federerul ultimilor doi ani a revenit rareori, dacă a revenit vreodată, dintr-o situație în care să fie condus cu 5-3 în decisiv, dar Federerul din 2014 are, aparent, alte planuri. Răbufnirea de final, acea serie de 14 puncte din 15 posibile cu care a dus decisivul în tiebrek, a aprins de-a dreptul atmosfera și a ridicat dramatic impresia artistică a finalei. Roger n-a reușit să ducă treaba până la capăt, dar replica din final confirmă și legitimează revirimentul lui din acest început de sezon, și anunță alte rezultate notabile în restul sezonului. 

Doi. Ni s-a mai confirmat că Djokovic n-a fost plecat, de fapt, nicăieri. Nole nu și-a pierdut mojo-ul, după cum nu și-a pierdut nici talentul de a întoarce și câștiga meciuri cu spatele la zid, din situații disperate. Djokovic are o capacitate fantastică de a face minuni din fărâme de șanse. I s-a dat foarte puțin, dar a lucrat cu ce a avut la dispoziție și a prefăcut un meci pe jumătate compromis într-o victorie cu mare greutate pentru el. E adevărat că în setul doi jocul începuse să se schimbe într-o direcție agreată de el, dar felul în care a obținut break-ul de la 4-3 mi-a reamintit de acel Nole din vremurile bune: apărare incredibilă și lovituri din poziții imposibile. La 15-40 în game-ul menționat, Federer salvează cu un as prima șansă de break, apoi are un aproape-winner respins in-extremis de Nole; mingea capătă înălțime, se pierde undeva în soare și pică pe baseline: groaznic de incomod să execuți un smash de acolo, Federer alege o execuție sigură, dar care îi pierde prim-planul în punct, și implicit punctul pe de-a întregul. 

De aici, Nole a preluat încet, încet, controlul, iar meciul a început să semene pe alocuri cu cele de la Paris și Londra, din toamnă. Novak a făcut serviciul să lucreze, și-a regăsit backhandul, și-a curățat jocul și n-a mai dat cadouri.Cum bine zicea cineva pe Twitter, „zidul sârbesc începe să spargă tunul elvețian”. Până când a venit finalul amintit, de fapt, o altă ocazie pentru ca Djokovic să se cabreze și să răspundă ca un campion la o situație de panică totală. Bruscat cu acea serie de 14 puncte pierdute din 15, sârbul s-a repliat cu un hold neașteptat de calm la 5-6, și cu un tiebreak excelent, jucat aproape fără greșeală, în condiții de mare presiune. Suspansul a pierit în tiebreak, dar asta pentru că Djokovic a pus bocancul în prag autoritar, într-un moment în care toată lumea îl aștepta fie să livreze, fie să clacheze. Iar aici merită și trebuie invocată o statistică incredibilă: Djokovic a jucat de cinci ori tiebreak-uri în setul decisiv al unei finale de Masters: niciodată n-a pierdut mai mult de patru puncte în vreunul din aceste TB-uri.

Trei. Ni s-a mai confirmat a fost că meciurile Federer – Djokovic nu și-au pierdut nici acum acea tensiune plăcută care le-a îmbrăcat întotdeauna. Djokovic scoate tot ce-i mai bun din Federer, Federer scoate tot ce-i mai bun din Djokovic, iar rezultatul este, cel mai adesea, un tenis cu mult nerv, cu explozie, cu multă viață, adesea decis de execuții stupefiante, de alegeri tehnice memorabile, de decizii nebunești. E un matchup pe muchie, foarte viu și așa va rămâne câtă vreme cei doi vor putea juca la un nivel înalt. S-a mai confirmat și trendul ultimilor ani din Fed – Nole: Federer începe meciul în forță, apoi Djokovic preia controlul, încet, dar sigur, și duce meciul acolo unde vrea el. Djokovic face mereu ajustări când joacă cu Federer, în vreme ce Federer va trebui să-și asume riscul și consecințele unor alegeri mai puțin inspirate din poziții de atac, situații însă aproape imposibil de evitat în fața unor apărători redutabili precum Nadal, Djokovic sau Murray. 

Într-un final, toată lumea a avut câte ceva de câștigat. Deși nu i-ar fi stricat deloc titlul, Federer (și fanii lui) nu are de ce să fie supărat. Aceasta n-a fost o înfrângere de tip 2013. Roger e într-un loc bun acum. A jucat mult tenis în acest început de an, a urcat în clasament (încă nu e pe 4, dar are șanse să urce după Miami), arată din nou foarte bine pe teren, lovește bine mingea, a câștigat multe meciuri tari, are perspective bune în Cupa Davis și în continuarea sezonului, în special pentru Wimbledon, e motivat, e sănătos, e plin de încredere și așteaptă un copil (sau doi). Depinde mult și din ce unghi aleg fanii lui să privească lucrurile: vor alege să fie dezamăgiți că favoritul lor a ratat un al 5-lea titlu la Indian Wells (fără precedent) și a pierdut la un rival de clasă, sau vor alege să fie fericiți pentru că RF este din nou o încântare pe teren. Dacă li s-ar fi promis varianta a doua anul trecut, dar fără garanția unor trofee, sunt foarte convins că ar fi acceptat-o cu brațele deschise.

Novak a avut de câștigat lucruri mai concrete. Deși a suferit tot turneul și nici măcar nu-s sigur că a trebuit să producă tenisul lui cel mai bun în finală, câștigă un turneu mare, ocazie cu care împușcă mulți iepuri dintr-un foc: câștigă un Masters (al treilea la rând, patru dacă punem și WTF), taie zdravăn din diferența față de Nadal, pune capăt discuțiilor în ce-l privește și-și recâștigă încrederea. A confirmat, la conferința de presă, că e un rezultat „necesar”, de care avea mare nevoie. E interesant de văzut cum va capitaliza acest triumf în perioada următoare, dacă-l va dubla la Miami și în ce fel va ajunge la Paris, pentru că Roland Garros mi se pare, încă din ziua înfrângerii la Wawrinka, adevăratul moment definitoriu al anului pentru Nole și pentru ce vrea el să devină în anii care urmează. La fel de interesant e și că titlul de la Indian Wells a venit, culmea, exact la turneul la care Boris Becker n-a fost prezent. În vreme ce The Boris tweet-uia de zor niște lucruri ușor ridicole despre finală (raportat la timing-ul tweet-urilor), credinciosul Marian Vajda își primea o recompensă care face cât sute de cuvinte: o îmbrățișare dublă – Nole s-a desprins, apoi a revenit în îmbrățișare – plus o privire în care, dacă ai fi fost interesant, ai fi putut citi … lucruri.

Și Indian Wells a avut enorm de câștigat. După două săptămâni cu multe surprize, dar cu destul de puține meciuri memorabile, finala a avut toate caracteristicile unui blockbuster: doi mari campioni, rezultat în dubiu până la final, o calitate excelentă a jocului (rally-urile fimate de la nivelul terenului? Wow). Numai bine pentru un turneu care, spun tot mai mulți, chiar se ridică la nivelul unui Slam, ca organizare și infrastructură.

A fost Indian Wells, urmează Miami. Caravana merge mai departe.

Nice handshake between #Djokovic and #Federer at the end of the match. #BNPPO14 #tennis pic.twitter.com/ZwsTPJW6nk

— TennisTV (@TennisTV) March 16, 2014