Djokovic îl învinge pe Federer în finala Indian Wells. Cele trei aspecte care influențează meciurile Novak – Roger

Novak Djokovic a câștigat pentru al doilea an consecutiv titlul de la Indian Wells, după o finală intensă cu Roger Federer: 6-3, 6-7, 6-2. Sârbul a fost aproape imaculat în primul set și a condus cu 4-2 în setul secund, dar a fost surprins de o revenire incredibilă a lui Federer, care a reușit rebreak-ul și s-a impus în tiebreak, într-o perioadă în care jocul a atins un nivel de dramatism și de calitate remarcabil. Djokovic s-a desprins rapid cu break în setul decisiv, însă Federer a revenit încă o dată, făcând break-ul după un game superb. Dar jocul s-a rupt brusc la 3-2 pentru sârb, când Federer conducea cu 40-15 pe propriul serviciu. A urmat o serie de 12 puncte din 15 cu care Nole a pus capăt meciului.

Novak câștigă al 4-lea titlu al carierei la Indian Wells, egalându-și învinsul din această finală la totalul de trofee câștigate la Mastersul californian. Sârbul reduce de asemenea diferența în head-to-head-ul cu Federer, fiind condus acum cu 20-18.

***

Meciurile de tenis nu se joacă niciodată în „vid”. Sunt tot felul de factori exteriori care joacă un rol important şi care pot influenţa jocul celor doi adversari. În ceea ce priveşte meciurile Djokovic – Federer, sunt trei aspecte exterioare care cântăresc greu în balanţa rezultatului final: publicul, suprafaţa şi istoria lor anterioară.

Să o luăm metodic, de la sfârşit. Federer nu are cu Djokovic în afara terenului relaţia cordială pe care o are cu Rafael Nadal. Am mai vorbit despre cauzele acestei răceli în numeroase alte articole. De-a lungul timpului au învăţat să-şi respecte realizările şi calităţile de jucători, dar nu cred că se vor plăcea niciodată ca oameni. În consecinţă, meciurile dintre ei sunt mereu importante pentru că fiecare are ceva de demonstrat celuilalt şi intră pe teren extramotivat. Avantaj noi, publicul spectator.

Al doilea factor este suprafaţa. Pe Federer îl aranjează un teren mai rapid, iar pe Djokovic unul mai lent. Din acest punct de vedere, Indian Wells este un hard mai degrabă lent. Avantaj Djokovic.

Şi acum ajungem la cel mai interesant factor din această listă: publicul, care conform celebrului clişeu din fotbal, se dovedeşte în meciurile celor doi al treilea jucător. Publicul poate mereu să joace un rol în ce se întâmplă pe teren, dar nu în aceeaşi proporţie. În rivalitatea Federer-Nadal de exemplu, datorită faptului că simpatiile tribunei sunt distribuite aproximativ egal între cei doi, lupta se decide în cea mai mare parte pe teren. Publicul nu este un factor atât de hotărâtor încât acţiunile lui să împingă decisiv lucrurile într-o parte sau alta. Dar când vine vorba de Djokovic – Federer, partizanatul publicului este atât de evident în favoarea elveţianului, încât acest lucru mişcă nişte chestii serioase atât în mintea lui Djokovic cât şi pe tabela de scor. Avantaj Federer. Oare?

Câteva observaţii despre această susţinere covârşitoare şi făţişă pentru Roger. În primul rând, este veche. Vă aduceţi aminte de „acel forehand” din semifinala US Open 2011, lovit de Djokovic ca o sfidare la adresa publicului american extrem de partizan. Vă aduceţi aminte de atmosfera de stadion de fotbal în care Federer l-a bătut în semifinala Roland Garros din 2011 şi i-a întrerupt celebra serie invincibilă de meciuri. De asemenea, vă aduceţi aminte de tăcerea mormântală în care Djokovic l-a bătut tot la Roland Garros, în anul următor.

Oriunde şi împotriva oricui joacă pe planeta asta, Federer va fi favoritul clar al publicului, cu excepţia meciurilor contra lui Nadal, când susţinerea va fi echitabil împărţită. Chiar şi Murray a păţit-o, când, în inima Londrei, la Arena O2, s-a văzut şi el în situaţia de a fi mai puţin susţinut decât Federer la Turneul Campionilor, de către chiar compatrioţii săi! Până la urmă, Federer este deja o legendă vie, o emblemă a tenisului, cel mai bun jucător din toate timpulrile, etc etc. Chiar şi Novak a încercat să raţionalizeze situaţia la conferinţa de presă spunând: „Te aştepţi să fie mereu susţinut de public pentru că este cine este”. Totuşi asta nu înseamnă că nu există o amărăciune acolo: „Trebuie să muncesc pentru a câştiga susţinerea publicului.” Amărăciune după meci, iar pe teren, judecând după limbajul corporal şi gesturile sarcastice la adresa publicului, pe care le-a făcut şi ieri la sfârşitul setului doi, durere şi furie.
Novak Djokovic are nevoie să fie plăcut. Cineva (o doamnă psiholog care are şi un blog de tenis foarte interesant) l-a descris ca fiind cel mai extrovert dintre Big Four, iar extroverţii se hrănesc din interacţiunea cu ceilalţi. Novak vrea cu disperare să fie iubit, pentru tenisul lui, pentru personalitatea lui, pentru căţelul lui, pentru orice, numai să fie iubit. Şi atunci când joacă cu Federer i se aminteşte în mod dureros nu numai că celălalt este mai agreat, dar că publicul îi doreşte în mod activ şi explicit eşecul: apludă furtunos la winnerele lui Roger, dar la fel de furtunos aplaudă neforţatele şi dublele lui.

Acest lucru îl destabilizează profund pe Novak. Uitaţi-vă la ce meci contra lui Federer vreţi voi. Fără excepţie, după ce Maestro reuşeşte vreo demonstraţie extraterestră de tenis care aruncă tribunele în aer, nivelul jocului lui Novak scade instantaneu şi evident. La 4-3 cu break pentru Novak, 15-30, Federer a câştigat un punct entuziasmant, cu o apărare transformată chirurgical în atac, urmat de alt punct încheiat cu un smash de rever.

Tribunele au sărit în aer şi la fel şi jocul lui Novak. Adios serviciu unu, hello neforţate, hello break. De acolo până la sfârşitul setului doi, câştigat de Federer, Novak a fost alt jucător, diametral opus celui care controlase terenul până atunci cu un tenis eficient, agresiv şi calculat. În tiebreak, chestia a devenit şi mai evidentă. La 5-3 pentru Novak se joacă un punct mamut, în care Federer aruncă în el cu tot arsenalul lui federerian, învârtindu-l pe tot terenul, servindu-i drepte inverse, slice-uri, scurte şi asaltând într-un final apoteotic fileul şi câştigând. Imediat apoi, la 5-4, cu meciul în rachetă cum ar veni, Novac ce-mi făcea? Două duble servea, tiebreakul pierdea, jos se aşeza, mâna-i tremura de-i tresălta sticla. Măi, măi.

De câte ori joacă cu Federer, Novak Djokovic joacă de fapt contra trei adversari: Roger, publicul şi propriii lui demoni. E greu pentru el să treacă peste dezamăgirea de a se vedea atât de făţiş respins de publicul larg (aici nu socotim cei câţiva ultraşi sârbi care răguşesc pe la etajele superioare ale stadionului), pentru că Novak este un jucător care joacă în primul rând pentru ceilalţi. Ştim în ce fel i-a propulsat cariera câştigarea Cupei Davis în 2010, care este prin excelenţă turneul unde joci pentru alţii, nu pentru tine. Faptul că reuşeşte să-şi schimbe motivaţia din mers şi să găsească altă resursă pentru a-şi dori victoria este lăudabil (chiar dacă această motivaţie este pe undeva o furie de iubit respins, un fel de „las că vă arăt eu că pot şi fără voi”).

Dar nu e uşor. La începutul setului decisiv, după ce şi-a ţinut primul serviciu, reacţia lui, strigăt şi pumn strâns, a arătat cât de grea este această luptă interioară. A făcut break apoi, l-a pierdut imediat, dar a rămas în meci, aşteptând momentul când tenisul pe sârmă al lui Federer avea să facă un pas greşit. Căci stilul de joc al lui Roger, cu veniri dese la fileu, oricât de frumos şi dătător de fiori şi hot shoturi, este tare vulnerabil. Câteva approach shoturi insuficient de tari, un serviciu doi slab pedepsit, un rever sau o dreaptă insuficient de bine sincronizate, şi imediat se duce setul şi meciul. Şi la toate armele lui Federer, Novak este echipat cu antidot. Serviciu? Retur, bifat. Atac la fileu? Passinguri din orice poziţie, bifat. Dreaptă inversă? Rever multilateral dezvoltat, bifat. Varietate? Deplasare excepţională, bifat. Dacă e să se consoleze cu ceva după meciul ăsta (în afară bineînţeles de victorie, puncte şi cei 900.000 de dolari), Novak poate să se consoleze cu faptul că şi Federer e om. Cu toată susţinerea necondiţionată a tribunei, şi lui Roger i-a tremurat mâna la momentul esenţial şi a făcut şi el o dublă pentru a-i da breakul la 2-3. De acolo, Novak nu s-a mai uitat nici la Federer, nici la tribune.

Oare atitudinea asta necondiţionată pro-Federer se dovedeşte într-un fel ocolit şi ciudat mai benefică pentru Novak decât pentru Roger? Un fel de otravă, dar care, luată constant şi în doze mici, te face pe termen lung mai puternic, imun? Necunoscute sunt căile tenisului. Chestia e că Novak Djokovic chiar reuşeşte să câştige, în ciuda împotrivirii tribunelor. Din 2011 încoace, întâlnirile lui directe cu restul Big Four arată aşa: 12-7 cu Federer, 12-7 cu Nadal şi 13-5 cu Murray. Iar tenisul lui este din ce în ce mai bun: un amestec de agresivitate controlată, de precizie şi dozaj letal între defensivă şi ofensivă. Este un hibrid şlefuit la perfecţie, care conţine ce e mai bun din ambele lumi, şi cea a lui Federer şi ce a lui Nadal. Ce e mai bun, cu excepţia fanilor, care rămân credincioşi fie atacului unilateral, fie anduranţei strivitoare. Este unul dintre marile mistere ale acestui triumvirat în care majoritatea fanilor nu vrea în niciun chip să treacă de partea a ceea ce pare a fi viitorul tenisului. Oare de ce?