Generația tânără din ATP și umbrele care o înconjoară: ce alegem din ce e de ales

Se vorbeşte mult despre generaţia tânără în ATP. Se vorbeşte de atâta timp, încât prima generaţie tânără nu mai este chiar aşa de tânără (Gulbis şi Dolgopolov au 26 de ani, Nishikori 25, Raonic 24, Dimitrov 23). A apărut între timp a doua generaţie tânără (Thiem, 21 ani, Kyrgios, 19 ani, Kokkinakis, 18 ani) şi chiar o a treia, alcătuită din jucători abia ieşiţi din juniorat (Coric sau Chung, puştiul coreean care i-a ţinut piept destul de bine o vreme lui Berdych la Miami).

Avem, aparent, de unde alege. Ca varietate de stiluri, nu avem de ce să ne plângem. Înălţimi diferite, origini diferite, personalităţi diferite. Avem baselineri playstation (Nishikori), dar avem şi servicii nimicitoare (Raonic, Kyrgios). Revere cu două mâni, dar şi cu una (Thiem). Atac sclipitor (Dimitrov, Kyrgios) şi apărare încăpăţânată (Kei). Avem claritate în joc (Thiem) şi ceaţă ca la Rovine (Tomic, Dolgopolov), rachete rupte şi dramă (Gulbis), dar şi mimică imperturbabilă (Raonic). Avem de toate, cu excepţia unei idei clare despre cine anume din acest grup este următorul Federer sau următorul Nadal.

Dezbatem chestia pe toate părţile şi comparăm stiluri, calităţi şi defecte, facem analize SWOT pe deplasare şi tehnică, fitness şi tărie mentală. Concluzia este, câte capete, atâtea păreri. Unii îl mai aşteaptă încă Dimitrov să facă valuri, alţii pe Raonic şi Nishikori (pariuri deja mai sigure), iar alţii se uită deja cu speranţă şi mai departe, la Coric et co.

Dacă îi iei pe toţi la bani mărunţi, toţi au jocuri incomplete. Kei e prea scund, fragil şi n-are forţă. Raonic n-are deplasare şi rever. Gulbis n-are minte. Dimitrov e prea flashy şi vulnerabil pe rever. Dolgopolov poate să lovească orice lovitură din manual şi să inventeze şi câteva în plus, dar nu şi când serveşte pentru meci contra rechinilor. Tomic are prea multe activităţi extracuriculare. Kyrgios se accidentează. Etc.

Uitându-mă la meciurile celor tineri la Australian Open, Indian Wells şi Miami am două observaţii de făcut. Prima este că încă le mai tremură mâna atunci când vine vorba de un adversar cu nume, mai ales din Big 4. O sa-mi daţi exemple pe Dimitrov, Raonic şi Kei, care au deja scalpuri renumite la activ. Da, dar un meci din fazele ultime la un turneu mare contra unui nume mare? Ăla este un animal diferit, acolo se vede dacă ai instinct de campion (a se citi asasin) sau nu. Lui Kei i-a tremurat mâna la Australian Open la acea scurtă din meciul cu Wawrinka. Raonic, în semifinala Indian Wells (ca și în atâtea alte cazuri), n-am avut nicio clipă senzaţia că l-ar ameninţa pe Federer. Acum două zile, cu un set şi 4-1 avantaj asupra Djokovic, Dolgopolov era cel care tremura ca piftia. Thiem s-a bâlbâit aseară cu Murray şi şi-a pierdut serviciul la 4-5 în setul doi, surpriză surpriză. Nu mai zic de săracul Dimitrov şi relaţia lui intimă cu dublele greşeli în momentele cruciale.

It’s a work in progress, o să spuneţi. Da şi nu. Instinctul de asasin nu este printre ele. Cred că îl ai sau nu-l ai şi este evident de la început cine îl are. Tomic îl are, de exemplu. Păcat că pe lângă el nu mai are mare lucru, în afara unui lung şir de articole prin presa de scandal. Dolgopolov şi Gulbis nu-l au. Dimitrov îl are doar la peşti mici şi mijlocii. Raonic talks the talk, dar pe teren se împiedică (şi la propriu şi la figurat). Kei e prea cumsecade ca să înfigă pumnalul fără să clipească. Cum rămâne cu generaţia 2.0? Kokkinakis nu mi-e clar ce poate sau nu să facă, l-am văzut prea puţin. Din puţinul pe care l-am văzut, am apreciat foarte mult că-şi păstrează calmul pe teren şi nu se bate singur. Kyrgios pare a avea o sănătoasă lipsă de respect pentru cei mari şi are şi jocul care să susţină această atitudine: serviciu şi dreaptă uriaşe, plus vreo câteva lovituri bunicele şi deplasare sprintenă pentru înălţimea şi vârsta lui. Dacă nu-şi pierde minţile ca Tomic cu maşini, fete şi anturaje dubioase, de la el mă aştept să facă niscaiva treburi interesante pe teren în viitor.

Cine dă iarăşi semne că are potenţial şi că gândeşte pe teren este Thiem. Pare a avea un temperament potrivit pentru tenis: nu-şi iroseşte energia pe manifestări emotive exagerate, dar din când în când, după o minge mare, vezi că e un foc acolo înăuntru. Thiem este un caz interesant. Din tot acest grup pestriţ şi seducător de tineri jucători, el este cel mai puţin flashy. Arată ca un băiat cinstit şi modest, cu şapca lui muncitorească şi echipamentul care are un scop strict funcţional, de a-l proteja de soare şi transpiraţie. Fără ambâţuri de fashionista, fără freze, fără tatuaje, fără accesorii. Apoi, jocul lui este exact la fel ca ambalajul: nu-ţi ia ochii nimic în primele minute. A trebuit să mă uit la aproape toate meciurile lui de la Miami ca să îmi dau seama cum de câştigă şi cum anume se face că de patru ani este într-un continuu trend ascendent în clasamentul ATP.

Thiem nu opreşte circulaţia ca mai extravaganţii lui colegi, dar are ceva ce este foarte rar, mai ales la vârsta lui: un joc conturat. Aceasta este a doua observaţie pe care o am de făcut referitor la jocul celor tineri. Cine are joc conturat are un ingrediant de bază în cocktailul campionilor. Am mai vorbit despre acest lucru în articolul despre Dimitrov de la AO când spuneam că nu e clar ce anume joacă Dimitrov, ce vrea să fie pe teren şi că această neclaritate îl împiedică să facă acel ultim mare pas către performanţele importante. Raonic şi Nishikori, în ciuda defectelor din jocurile lor, ştiu măcar ce anume joacă. La fel şi Thiem. M-a impresionat cât de bine face puncte din faze fixe, care încep cu serviciul.

Are un serviciu foarte bun pe care îl foloseşte nu numai să-i zboare racheta din mână adversarului, ci ca să pregătească lovitura care vine după. Puştiul nu joacă la întâmplare. Are apoi o dreaptă foarte periculoasă prin unghiurile pe care le poate deschide. Pare surprinzător, dar are nuanţe nadaliene pe alocuri: o poate lovi cu mult spin, în unghiuri foarte închise în cros, iar inside out este expert. Reverul lui cu o mână este mai eficient decât frumos, slavă Domnului. Nu este torpila lui Wawrinka, dar nici fulgul lui Dimitrov. Este undeva în zona Haas şi Federer, deşi nu la fel de frumos: eficient şi versatil, poate să reziste atacurilor prelungite (Murray nu l-a menajat aseara deloc) şi poate returna bine primul serviciu. Aleargă bine şi nu-i e frică de efort (a câştigat aseară de două ori mai multe schimburi între cinci şi nouă lovituri faţă de Murray). Cireaşa de pe tort este că vine la fileu şi odată ajuns acolo, ştie ce să facă, ptiu, să nu-i fie de deochi!

Sunt multe de plăcut la jocul lui Thiem. Nu te dă pe spate din prima, dar mă gândesc că marile veşti vin uneori de unde nu te aştepţi. Este un jucător în formare, dar baza lui este foarte largă, poate să facă bine surprinzător de multe lucruri. Cel mai important însă, şi cel mai imbucurător, este faptul că nu-şi pierde minţile, că gândeşte pe teren şi că pare a avea o idee destul de clară despre cum vrea să joace. Timpul este încă de partea lui. Îmi dă senzaţia de băiat chibzuit care nu-şi va arunca pe geam şansele.
Concluzia este că deocamdată, cu cât lucrurile sunt mai diferite, cu atât rămân la fel. Ne entuziasmăm cu toţii la pleiada de nume noi, dar cine ajunge în semifinale? Cine câştigă Mastersuri şi Grand Slamuri? Mi-e teamă că gaşca de la bloc va trebui să aştepte retragerea unuia sau mai multora din Big 4 pentru a-şi face loc la masa adulţilor. Dar până una alta, putem să facem pronosticuri, să ne fabricăm relaţiile cu viitorii favoriţi şi să încingem tastaturile.