Gândurile Irinei, la finalul ei de turneu. "Mă doare mult că am ratat șansa. Dar noi suntem norocoși în tenis, avem oportunități noi săptămână de săptămână"

Irina a venit la conferință cu un zâmbet senin și amar, în același timp, dar și cu o marjă de siguranță de peste 100 de minute de la finalul meciului. “Mai bine că n-am venit aici imediat după, pentru că probabil aș fi spus niște lucruri de care mi-ar fi părut rău, în căldura momentului”, a râs ea, referindu-se la amărăciunea eșecului.

În vreme ce știe, admite, ba chiar spune cu voce tare că eșecul de azi e o șansă pierdută, Irina alege să-l pună în context, cu referință la situația din urmă cu câteva luni, când era dominată de spaima de după accidentarea de început de an. „Mă gândesc doar la faptul că acum două, trei luni eram acasă și nu puteam să joc.” Mai mult, cuvintele ei arată că nu se raportează la acest turneu ca la o oportunitate singulară, ci îl vede ca pe una dintre multele ocazii pe care le va mai avea. Și, în plus, nu uită să reamintească un detaliu care ne scapă tuturor, la puține momente după finalul meciului pierdut cu Rogers: “Mă gândeam după meciul de azi că n-aș fi avut posibilitatea să ajung în turul trei dacă nu treceam de meciul cu Vandeweghe. Și noi, ca oameni, în general, ne dorim și mai mult, dar uităm că în turul doi, cînd a servit ea pentru meci la 5-4, puteam să nu mai ajung aici”.

Am întrebat-o ce notă și-ar da pentru evoluția de azi, pe o scară de la 1 la 10. “E greu să-mi dau o notă pentru jocul de astăzi, pentru că sunt dezamăgită și aș pune o notă mult prea mică și poate n-ar fi corect pentru toată munca pe care am depus-o în ultimele săptămâni și în ultimele luni.

Mă gândesc doar la faptul că acum două, trei luni eram acasă și nu puteam să joc. Acum sunt în situația asta, am jucat extraordinar imediat cum am revenit, am avut turnee foarte bune. Normal că sunt dezamăgită, însă încerc să văd lucrurile pozitiv, mai ales că a trecut doar o oră și jumătate de la meci.”

Cât s-a gândit la miza meciului și cât s-a lăsat afectată de asta? “Normal că-ți trece prin minte, normal că la un moment dat te gândești «pot să ajung în sferturi, pot să fac un rezultat foarte bun», însă am încercat să mă gândesc la acest lucru cât mai puțin. Am încercat să iau meciul ca pe unul normal”.

Dar postura din care s-a jucat meciul, aceea cu ea favorită pe hârtie în fața unei jucătoare cu un clasament mult inferior, a afectat-o? A pus o presiune mai mare pe ea să confirme acele calcule ale hârtiei? “Nu, să știți că eu niciodată nu țin cont că adversara e numărul 10, numărul 100 sau numărul 50. N-are importanță. Dacă a ajuns în turul 4, a ajuns pentru că este o jucătoare bună. Ați văzut că în primul tur a jucat cu Pliskova , care e numărul 10 sau 11, după care cu Vesnina, care, la fel, e o jucătoare foarte bună, Kvitova… deci… Eu nu mă iau după clasament. Clasamentul, în momentul de față, nu este relevant, din punctul meu de vedere.”

Ni se alătură pentru puțin timp în discuție doi jurnaliști americani, veniți să obțină feedback despre Shelby Rogers de la Irina, iar jucătoarea reia ideea și o subliniază într-un mod interesant: “Clasamentul chiar nu e atât de important în aceasta epocă a tenisului feminin, pentru că sunt multe jucătoare valoroase în afara top 100”.

Rămânem la subiectul clasament. Pe de o parte, o testăm pe Irina, încercând să vedem dacă o interesează să știe progresul făcut în Race to Singapore, spectaculos dat fiind că a ratat primele două luni și relevant în ce privește felul în care va evolua clasamentul la zi. Pe de altă parte, o întrebăm dacă ea simte presiunea punctelor de apărat și în ce fel îi influențează asta programul sau jocul.

“Vă dau cuvântul meu de onoare că pentru mine clasamentul este cea mai mică problemă. Dacă joci bine, clasamentul vine. Dacă ai rezultate și muncești zi de zi, nu ai cum să nu ajungi acolo la un moment dat. Trebuie să muncești și să-ți dorești, atâta tot. Clasamentul este rezultatul efortului depus.”

“Să știți că în 2011, când am urcat prima dată în prima sută, a fost ceva nou pentru mine. În 2012 am avut puncte de apărat și la un moment dat, eram cu două sau trei luni înainte atât de crispată și atât de tensionată că “aoleu, să nu ies din prima sută”. E un sentiment de stres, non-stop. Asta și pentru că în România nu avem un sistem, nu am fost învățate cum să gestionăm presiunea. Acum, faptul că am cinci, sau poate chiar mai mulți ani în circuit, faptul că am puncte de apărat nu mai este ceva nou. Toate jucătoarele au puncte de apărat, deci am învățat să gestionez presiunea punctelor.”

Și nu e ca și cum, dacă le pierzi dintr-un loc, nu le poți recupera din altă parte. Nu trebuie să le aperi mereu pe aceleași, adaug.

“Exact! Noi suntem norocoși că în acest sport ai turnee săptămână de săptămână. Sunt sportivi care dacă au ratat o șansă, o mai au peste doi ani, sau peste patru ani. Noi avem oportunități săptămână de săptămână. Normal că ești stresat când pierzi într-un tur la un Grand Slam. Noi ne dorim foarte mult să obținem rezultate la Grand Slam, dar dacă nu se întâmplă, mai ai unul! Nu se întâmplă nici la al doilea, mai ai încă unul! Si nu se întâmplă nici în anul respectiv, nu este nici o problemă, ai tot timpul șanse. Eu din pricina punctelor chiar nu-mi fac nicio grijă!”

Este genul de răspuns care, pe de o parte, îți confirmă niște teorii, pe de altă parte, te bucură. Deși e o contradicție, cumva: ca și publicație de tenis, clasamentele și punctele reprezintă un subiect interminabil, e interesul tău, în teorie, să se vorbească despre ele. Dar ca jurnalist, îți dorești jucătoare care să vadă imaginea de ansamblu, care să fie preocupate să-și îmbunătățească mereu jocul și care fac pașii corecți pentru asta; nu vrei să vâneze puncte cu orice preț sau să fie apăsate de presiunea apărării acestora.

Mai zăbovim un pic pe marginea meciului cu Shelby Rogers. De ce l-a pierdut, de ce nu l-a putut întoarce.

“Mi-am dorit foarte mult. Poate dorința asta m-a crispat un pic… Îmi doream enorm de mult.  Ea e o jucătoare bună care lovește, trebuie să o faci să se miște. Trebuia să dictez. Dacă aștepți să vină greșeala adversarei, e foarte greu. Ia mingea foarte repede, lovește plat, puternic și încearcă să te împingă în spatele liniei cât poate de mult. Cred că cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost să mă mișc de pe linia de fund. Am stat mult prea în spate, iar apoi ea a preluat controlul jocului. Am fost mult prea pasivă, iar atunci când stai mult prea în spate, nu poți face multe din poziția aia.

Însă e o experiență, încerc să învăț din ea. Vă dați seama că mă doare foarte mult că am ratat o șansă ca asta, însă dacă ar fi totul perfect, n-am mai avea din ce să învățăm”.

Ce i-au spus antrenorii după meci? “Ei mi-au spus doar că sunt mândri de mine, că știu că am încercat să lupt pentru fiecare punct și că am făcut-o, dar azi nu a ieșit. Faptul că mi-am dorit prea mult, faptul că am fost blocată emoțional nu m-au lăsat să-mi fac jocul și cam atât. Ei întotdeauna au fost pozitivi, m-au încurajat și m-au susținut indiferent de rezultat, sau indiferent de perioada bună sau rea prin care am trecut.”

Dar cum nu e prea departe următorul Slam, ne despărțim întrebând-o pe Irina cum vede trecerea pe iarbă.

“Să știți că anul trecut a fost pentru prima oară când mi-a părut rău că am plecat de pe iarbă și că s-a terminat Wimbledon. Până atunci, când plecam de la Wimbledon, ziceam «Ah, ce bine, am scăpat de iarbă!» Acum, chiar mă bucur că vine iarba. Recunosc că sunt tristă că am terminat perioada pe zgură, este suprafața mea preferată. Însă cred că iarba se mulează foarte bine pe jocul meu, mă avantajează, și e ceva special să joci pe iarbă. Eu sunt încrezătoare și sper să am rezultate la fel de bune.”

Mă bucur sincer pentru turneul Irinei, chiar dacă putea fi și mai bun de atât, cu siguranță; nu e ok în press box, însă nu mi-am putut ascunde bucuria la finalul meciului superb cu Coco Vandeweghe, când Irina a răzbit într-un nou test foarte greu. Văzusem mai devreme cum Arti, antrenorul ei, își ascunsese discret niște lacrimi, asta nu la finalul propriu-zis al meciului, ci mai devreme, când cele două fete schimbau holduri sigure și lovituri dure. Era pur și simplu emoționat de cum lupta Irina într-un moment tare greu, când se scoseseră săbiile pe masă. În același timp, îi striga încurajări și sfaturi și o împingea să se ducă să lupte înainte, să nu lase o palmă de teren. Mă bucur pentru ea și pentru ei, din mai multe motive. Pentru că sunt o echipă frumoasă, care lucrează coerent, cu o strategie asumată de toți, și pentru că și-au dat timp ca să ajungă la destinație; adică exact ce nimeni nu mai e dispus, zilele astea, să ofere. Mă bucur pentru că jocul ei a început să își atingă potențialul, deși sunt convins că mai sunt lucruri de adăugat și că Irina nu și-a atins nici pe departe viteza maximă și că poate ajunge nebănuit de sus. Mă bucur pentru că se văd și progresele majore pe plan mental, o componentă care, odată adăugată, o poate transforma într-o competitoare formidabilă. Și mă mai bucur că lumea – inclusiv presa străină, inclusiv fanii de afară – începe să o descopere și să o cunoască, să-i aprecieze calitățile tehnice, seriozitatea, modestia și dorința de progres. La 25 de ani, Irina tocmai intră în “peak years”, perioada în care potențialul fizic și experiența acumulată o ajută să-și găsească tenisul cel mai bun. O să fie captivant să-i urmărim pe mai departe evoluția.