Fedrinka se ridică la înălțimea ocaziei. Inspirat de Stan, Federer are mingea ridicată la fileu pentru trofeul care-i lipsește

Am o teorie despre Stan Wawrinka: faptul că a avut acea răbufnire în public la Londra, într-un moment tensionat al semifinalei cu Federer de la Turneul Campionilor, l-a ajutat să se elibereze de toată tensiunea pe care a acumulat-o și pe care a cărat-o cu el atâta timp. E un fel de emancipare, o a doua anunțare a lui Stan în prim-planul tenisului, după cea din Australia. O afirmare și o asumare a unui statut public.

Să ne înțelegem: e infernal să joci atâția ani și să încerci să îți upgradezi propria carieră în umbra unui prieten care, întâmplător, are cel mai spectaculos palmares din tenis. Sunt lucruri pe care publicul nu le vede și nu le aude niciodată, dar care îți joacă feste pe pland mental. Stan a vorbit mereu despre Federer (și, mai important, s-a comportat în preajma lui) ca un admirator versus un idol pe care îl iubește și îl respectă incredibil de mult. A spus întotdeauna că Federer e cel mai bun din toate timpurile, l-a lăudat necontenit, i s-a adresat pe Twitter cu apelativul “The Boss”, s-a fâstâcit de multe ori în preajma lui ca o puștoaică îndrăgostită. Fanii lui Federer l-au îndrăgit întâi pentru asta, înainte de a-i îndrăgi reverul. Dragoste prin asociere.

Dar există și reversul medaliei: după foarte multe meciuri directe fără nerv, în care n-a arătat niciodată că ar putea să se apropie de Fed, Stan a început să reducă diferența, dar chiar și așa, a pierdut câteva meciuri directe din situații extrem de convenabile. Shanghai, Indian Wells, Londra sunt doar câteva exemple. La meciurile de Cupa Davis, Wawrinka s-a prezentat de multe ori stresat și a jucat cu frică, tocmai pentru că a luat pe umeri extra presiune din dorința de a nu-și dezamăgi idolul. Iar cât a fost “Swiss Number 1”, Stan a spus mereu că nu se simte și nu se consideră astfel, deși la momentul respectiv rezultatele arătau altceva. Și nu era doar politețe, Stan chiar credea ce spunea. Aproape că lăsa impresia că își dorește ca lucrurile să reintre în matca lor normală cât mai grabnic, ceea ce s-a și întâmplat: Federer l-a ajuns din urmă și l-a depășit, Wawrinka a trecut la loc pe poziția de secund, totul ca în vremurile bune.

Uneori, e nevoie de lucruri mici, rupte din cotidian, aproape banale, ca să se producă un declic. Declicul lui Wawrinka a fost atunci când a decis să protesteze în public la adresa soției lui Federer, un gest cât o descătușare, o ieșire din umbra lui Federer, o confruntare, o rebeliune, dar un gest pe care un secund adevărat nu l-ar face niciodată în public. La acel moment a acționat însă instinctiv, a uitat de respectul exagerat și și-a apărat interesul, cum era și normal, chiar dacă n-a fost deloc elegant felul în care a făcut-o. A pierdut până la urmă (tot) dramatic, a plâns de ciudă pe urmă, dar, pentru o seară, Stan n-a fost câtuși de puțin interesat să-l mai idolatrizeze pe Federer și tot ce înseamnă Federer în lumea lui. Că poate însemna nu doar prietenie, ci și presiune, apăsare, frustrare. 

Ce s-a întâmplat la Londra a rămas însă la Londra. A fost un episod pe care cei doi l-au rezolvat rapid, pe care media l-a făcut mai semnificativ decât a fost vreodată, și care n-avea cum să aibă efectele apocaliptice prevăzute la vremea respectivă, dovadă rezultatul de azi. Cine crede că între Stan și Roger au rămas cu un dinte împotriva celuilalt, sau că exista pericolul ca ei să se submineze reciproc în finala Cupei Davis, se păcălește sau pur și simplu nu cunoaște calitatea umană a celor doi. Dar nu despre asta e discuția, nicidecum, ci despre cum a evoluat Stan în urma acelui episod.

Pentru că e o evoluție. La numai câteva zile distanță de o înfrângere în urma căreia alți jucători ar acuza șocul, Wawrinka arată o poftă fantastică de joc. Transpiră răutate pozitivă, agresivitate. E dezlănțuit, eliberat. Arată ca un campion de Grand Slam în exercițiu, arată, în sfârșit, că nu l-a câștigat din greșeală. Arată de parcă ar mai putea câștiga încă unul. Mai important, arată ca un lider. În spectaculoasa dinamică sub care evoluează finala Cupei Davis, acesta este unul dintre subiectele principale, dacă nu chiar cel mai interesant dintre toate. Într-o echipă care-l cuprinde pe Federer, altcineva e liderul. Iată o știre.

În prima zi, Wawrinka l-a împins pe Tsonga cu atâta brutalitate încât superioritatea lui nu a putut fi nici măcar chestionată. Azi, în meciul de dublu atât de important în economia finalei, Wawrinka a fost cel mai bun de pe teren în setul doi și a rămas la fel de prezent și în seturile următoare, când Federer și-a ridicat și el nivelul, iar perechea elvețiană a început să clickăie. Dar în continuare Stan a fost cel care a umplut ecranul, a sărit mai mult în ochi, a avut mai mult nerv.

Cum am scris și ieri, Wawrinka nu și-ar fi putut alege un moment mai inspirat pentru a face cea mai importantă contribuție a sa la cauza Elveției. După ani în care Federer n-a avut sprijinul necesar ca să conteze în Cupa Davis, iată-l pe bătrânul campion cel fără Salatieră în palmares că a ajuns la o victorie distanță de acest obiectiv. Iar meritul prietenului lui este imens. Dacă Elveția e în postura de a avea o șansă din două la titlu, e pentru că Stan a uitat să mai fie fan și a ales să fie campion. A adus un punct la simplu și a avut o contribuție masivă la câștigarea vitalului meci de dublu.

Un meci care a început, de fapt, imediat după finalul celor două de simplu, de vineri. Au început calculele, discuțiile, întrebările. Cine ar trebui să joace? Elvețienii s-au hotărât relativ repede. Spatele lui Federer chiar a ținut, dovadă că declarațiile au fost perfect corecte: jocul slab cu Monfils a fost cauzat mai mult de lipsa de activitate fizică, nu de dureri. Odată ce Federer era gata, nu se putea pune problema unei alte formule de dublu. Chiar dacă Fedrinka, așa cum îi alintă fanii, pierduse ultimele patru meciuri de dublu jucate. Dar, scoțând din peisaj accidentarea lui Federer de la Londra, acesta fusese mereu planul: ca Roger și Stan să joace în toate cele trei zile.

Dincolo, Franța era anunțată cu Benneteau și Gasquet. Dar Arnaud Clement a vrut să-l trimită pe Tsonga alături de Richard, urmând să refacă perechea care a câștigat un dublu important în semifinala cu Cehia. Mai multe surse au dat drept sigură titularizarea lui Jo-Wilfried, acesta s-a și antrenat de dimineață alături de Gasquet, numai că, atunci când deadline-ul a venit, site-ul Cupei Davis a anunțat că perechea gazdelor va fi aceeași precum cea anunțată la tragerea la sorți. Explicațiile au venit mai târziu, și nu în totalitate. Aparent, Tsonga a acuzat probleme fizice, însă varianta nu a fost confirmată. Arnaud Di Pasquale, fostul jucător, acum oficial în Federația Franceză, a spus că a fost decizia lui Tsonga de a nu intra, fără să fie clar dacă a fost accidentat sau dacă a vrut să se păstreze pentru ziua a treia.

Pe teren au intrat, așadar, două echipe medaliate la ultimele două Olimpiade. Aurul de la Beijing versus bronzul de la Londra. Ambele, la fel de rar de găsit prin circuitul de zi cu zi, numai că, spre deosebire de elvețieni, francezii nu au jucat deloc împreună anul acesta. Și s-a simțit. Strategia gazdelor a fost absentă, coeziunea la fel, iar Benneteau și Gasquet au plătit rapid prețul propriilor slăbiciuni. Presați de agresivitatea continuă a adversarilor, care au jucat ca și cum ar fi fost mânați de draci, Benneteau și Gasquet n-au avut nicio șansă și s-au stins ușor sub presiunea pusă pe ei. Iar dacă Julien a fost mai prezent, deși a jucat în cealaltă jumătate de teren față de cum e obișnuit în circuit, Gasquet a fost călcâiul lui Achile, depășit din toate punctele de vedere. Când se va trage linie și se vor face socotelile după această finală, selecția lui Richard va fi, alături de alegerea suprafeței, printre reproșurile pe care Franța ar trebui să și le facă.

Returul a fost groaznic pentru francezi, oferindu-le adversarilor o serie de game-uri relaxante pe serviciu. Singurele emoții au venit în setul doi, pe serviciul lui Wawrinka, dar acesta a rezolvat de fiecare dată cu servicii puternice. După 5 mingi de break ratate de Franța, la 5-5 s-a rupt echilibrul, iar restul n-a mai fost niciodată în dubiu. Susținuți de serviciu și completându-și rația de puncte cu retururi ultra-agresive și un joc la fileu excelent, Roger și Stan au făcut rapid break-ul și în setul trei și n-au fost amenințați până la final.

Victoria Elveției vine și cu un bonus: n-a fost câtuși de puțin consumatoare de energii. Planul Franței de a-l obosi prin zgură pe Federer nu a prins, iar acesta, între timp cu încrederea consolidată și cu jocul dramatic îmbunătățit față de vineri, are șansa de a închide socotelile finalei în propriile condiții. Franța e într-o situație delicată: va depinde de un Tsonga fie cu probleme fizice, fie de încredere (celălalt motiv vehiculat pentru renunțarea de azi). Plus forma sportivă. Nu e un scenariu dătător de speranțe pentru gazde, mai ales contra unui Federer îndârjit de șansa unică pe care o va avea în față, gata de ultimul efort și ultimul meci al anului. Și ce meci.

Alternative la schimbare? Un Gasquet care nu poate, tradițional, să-i pună probleme lui Federer, cu atât mai puțin în forma de acum, sau un Benneteau pentru care o victorie în trei seturi pe zgură cu Federer ar putea fi cam mult. Singurul francez în vână, Monfils, e condamnat să aștepte ștafeta pentru meciul cinci. Iar dacă se va ajunge acolo, va avea de trecut de emancipatul Wawrinka, doldora de încredere și senin ca un cer după ploaie. Uneori, un declic e tot ce lipsește.