Federer în 2017. Discutați

Pe vremuri, fantazam cu Adrian cum ar fi să punem după o performanță remarcabilă de-a lui Federer (sau a altui tenisman care ar reuși să înfierbânte masele într-un fel similar) o cronică de meci în care să scriem doar atât: ”Federer. Discutați.”

N-am avut ocazia, pentru că Roger a intrat vreo cinci ani în zona crepusculară în care se presupune că intră, inevitabil, toți sportivii trecuți de 30 de ani. Acum, după ce-a făcut dubla Australian Open – Indian Wells după 11 ani, toată avalanșa de articole din presa străină parcă răspunde provocării noastre imaginare de atunci; totuși, acum scopul nu mai e să-l discute, ci să-l explice. ”Cum e posibil?” ”Ce înseamnă toate astea?” „Cine e Roger Federer?” Sau, favorita mea: ”CE este Roger Federer?”

Aruncând o privire peste titlurile și rezumatele articolelor apărute ca ciupercile după ploaie, mi-au sărit în ochi expresii ca ”împotriva tuturor predicțiilor”, ”de necrezut”, ”cum reușește?”. Ziariștii care n-au crezut în el își fac mea culpa, ceilalți încearcă să explice logic cum de mai câștigă Slamuri și Mastersuri la vârsta lui. Se menționează calitățile fizice, se pronunță chestii ca ”lanț kinetic” și se aduce în discuție viclenia cu care Federer câștigă seturile în doar 40 de minute (în medie).

Deci după aproape 20 de ani de jucat tenis profesionist, Roger Federer a devenit o enigmă. De obicei e invers: jucătorii încep ca enigme și pe măsură ce timpul trece, își dezvăluie din ce în ce mai mult personalitatea și jocul. Nu și Federer. Cel mai sistematic și recent demers de a descifra ”enigma” Federer aparține revistei glossy GQ, care, după Australian Open, a trimis pe cineva până în Elveția pentru a sta de vorbă cu Federer și a-l fotografia în tot felul de ținute high-fashion. Concluzia stupefiată a jurnalistului a fost: ”Dar… e atât de normal! Mănâncă raclette, râde tare, se enervează când cineva nu traversează pe trecerea de pietoni.” Mă distrează enorm când oamenii din afara fenomenului tenis încă se așteaptă ca Federer să ascundă în pivniță vreun alter-ego sinistru sau să dezvăluie că e de fapt un extraterestru. ”He is a dork”, scrie înmărmurit autorul nostru, ”se emoționează la filme și îi plac sfârșiturile fericite.” Nu știu de ce e asta așa surprinzător. Poate pentru că nu e suficient de macho pentru un campion sportiv? Cât de clișeistice sunt, încă, așteptările generale despre cum trebuie să se comporte un sportiv legendar…

https://twitter.com/WilsonTennis/status/843912085956255744

.@RogerFederer is on the cover of GQ's 2017 Style Bible https://t.co/kaeLe8eufY pic.twitter.com/ADhEK6ifM8

— GQ Magazine (@GQMagazine) March 20, 2017

Cine urmărește tenisul și se uită la conferințele de presă, activitățile off-court sau Kids Day știe că majoritatea jucătorilor de top sunt persoane amabile, cu simțul umorului și capul pe umeri. Sunt de asemenea oameni profunzi, care înțeleg ce înseamnă succesul și eșecul mai bine decât oricine altcineva, pentru că trebuie să se descurce singuri cu amândouă. Jurnalistul GQ a aflat încet, de-a lungul interviului, că dincolo de fațada suspect de normală a lui Federer nu se ascunde vreun monstru de egoism sau îngâmfare, ci chiar un om normal, care n-a iubit și n-a înțeles tenisul de la început, care a priceput greu că masca de poker pe care o poartă pe teren este esențială pentru a câștiga și care se va lăsa de tenis atunci când nu-i va mai face plăcere să-și facă bagajele și să meargă la aeroport.

Glad GQ finally got a snap of how I always imagine Roger goes to practice. https://t.co/4ejkFYAswG pic.twitter.com/RGiCtmyXYL

— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) March 20, 2017

Misterul ”normalității” lui Federer este că-i plac oamenii. Asta, în sine, este o performanță cel puțin la fel de notabilă precum cele 18 Slamuri câștigate. Declicul, momentul în care a înțeles ce înseamnă tenisul pentru el a fost când l-a învins pe Sampras la Wimbledon și a realizat că vrea să joace pe stadioane centrale în fața a mii de oameni care să-l aplaude, nu pe terenuri izolate. ”Atunci am înțeles de ce au rost toate antrenamentele, toate exercițiile repetitive și plictisitoare, toată munca.” Ca să poată să-i înfrunte pe cei mai buni jucători din lume pe cele mai mari stadioane din lume cu tribunele pline. Ăsta-i secretul lui Federer: joacă la fel de mult pentru el cât joacă pentru noi. De asta lumea îl iubește peste tot mai mult decât pe jucătorii lor locali, de asta fanii lui sunt în agonie și când pierde (pentru că pierde) și când câștigă (pentru că înseamnă că este cu o victorie mai aproape de sfârșitul carierei). Cred că, oricât de romantic ar părea, de asta continuă să joace și va continua indiferent de vârstă. Atâta timp cât corpul și mintea sa vor coopera și oamenii vor umple stadioanele, Federer va fi acolo. Va juca până la 40 de ani? Nu pare imposibil.

E atât de simplu să urăști ceea ce faci, atunci când o faci în fiecare zi, la foc continuu. Federer este un caz fericit în care corpul cu cel mai bun design pentru tenis a fost asociat cu o minte ascuțită și un suflet îndrăgostit de public. Scopul lui de acum înainte și pe care anul acesta l-a îndeplinit cu brio, este să găsească soluții prin care acest pachet să continue să câștige contra celor mai buni jucători, pe cele mai mari stadioane, cu tribunele pline.