Djokovic câștigă și Turneul Campionilor. Iar lumea e a lui

Așa cum trebuia, așa cum merita, sezonul 2012 din ATP s-a încheiat așa cum a început. În ianuarie, în finala Australian Open, Novak Djokovic și Rafa Nadal deschideau ceremonios balul meciurilor de mare impact; 10 luni mai târziu, Novak și Roger Federer l-au închis la Londra, în finala Turneului Campionilor. În ambele cazuri, s-a impus sârbul după meciuri spectaculoase, dar foarte grele, semn că “era Nole” nu e doar o impresie, ci o realitate imposibil de negat. E absolut impresionant cum a reușit Djokovic să dubleze istoricul an 2011 cu acest sezon care, chiar dacă mai puțin încărcat de realizări, în condițiile unei replici mult mai puternice a celorlalți, este cel puțin la fel de lăudabil.

Cu Federer, Novak a făcut, în esență, cam ce a făcut în restul sezonului. A înfruntat adversitate și a ieșit în picioare. A încasat pumnii și apoi i-a dat el pe ultimii. A absorbit presiunea, apoi a dat el lovitura decisivă. Tot anul, Novak a încasat diverse lovituri, pe teren sau în afara lui, însă n-a rămas dator nicio secundă. Finalmente, gena lui de luptător veritabil l-a scos de fiecare dată din necazuri. Și nu doar teafăr, ci victorios. Teribil de victorios: titlul la Turneul Campionilor, al doilea din cariera lui, se adaugă titlului de la Australian Open, altor trei turnee Masters și apărarea locului 1 la final de an. Pe lângă aceste reușite, Nole a făcut față decesului bunicului, problemelor de sănătate destul de serioase ale tatălui, pierderea sponsorului principal și găsirea rapidă a unui înlocuitor viabil, sau menținerea și organizarea, cu ajutorul familiei, a turneului de la Belgrad, al cărui patron este. Toate astea, între sute de antrenamente și ședințe de recuperări, avioane, acțiuni de promovare și interviuri. În doar 11 luni. Asta doar ca să ne facem o imagine mai corectă despre cât de prețios e un astfel de succes, precum cel cu Federer, la finalul unui astfel de an obositor. Credit lui că le-a făcut față, ba chiar le-a transformat în sursă de inspirație, așa cum a spus, după meci, despre tatăl său.

Ca făcătorii de hituri în muzica modernă, Nole a mers, pentru inspirație, către succesele anilor precedenți, luând câte un sample din alte meciuri faimoase recente cu Federer: break-uri recuperate, ca la Roland Garros 2012, tiebreak-uri câștigate la cele mai mici detalii, ca la AO 11, mingi de set salvate, precum la USO 10&11. Apoi le-a mixat și le-a reorchestrat, lansând pe piață un nou single, parte dintr-un album care probabil că ar trebui să se cheme “Player of the Year”. Dacă nu așa, atunci sigur “The World is Mine”.

La cum a început meciul, natural că ne-am gândit cu toții nu la exemplele djokoviciene de mai sus, ci la cel mai recent meci direct al celor doi, cel de la Cincinnati. Ca și acolo, Federer a început direct cu focul de artificii, făcându-și fanii să tresalte. Întâi un hold în 55 de secunde, specialitatea casei. Apoi un break la 0, consolidat cu un alt serviciu sigur, în care Djokovic a sărbătorit primul punct din meci, după 9 consecutive ale elvețianului. Game-ul următor, câștigat greu, la avantaj, de sârb, l-a relaxat într-un final pe Nole. Regăsindu-și încrederea, dar și returul, Novak a devenit, brusc, interesant, iar în game-ul imediat următor și-a recuperat și break-ul. Paradoxal, chit că a mai găsit forță pentru un nou hold relaxat, la 3-3, Roger a părut că și-a pierdut din strălucirea și energia cu care a început, ca și cum reintrarea sârbului în meci l-ar fi lovit în plex, lăsându-l un pic fără aer. Nole a trecut să lucreze la reverul lui Federer, punând cărămidă peste cărămidă la noua realitate de pe teren, cea în care erorile cu forehandul, adesea din situații simple, i-au subminat și mai mult jocul elvețianului. Dintr-o dată, Nole a evoluat din situația de rătăcit pe teren și victimă sigură, în cea de “servește pentru primul set”.

Federer a făcut, totuși rebreak-ul, dar nu pe mâna lui, ci pe cea a lui Djokovic, încordat brusc după ce a ratat o minge de set. S-a ajuns în tie-break, iar sentimentul general a fost că acolo se decide soarta meciului. Explicabil, câtă vreme în ultimele 11 jocuri directe din această rivalitate, cel care a luat primul set a câștigat și meciul.

La 3-2 în tiebreak, Federer a ratat un prim moment psihologic, naufragiind în fileu un forehand la o minge scurtă, în condițiile în care avea culoar de tragere. Nole a ajuns iar la minge de set, moment în care am avut parte de cel mai spectaculos, răvășitor și greu de înțeles punct al meciului. Poate par cuvinte mari, însă cine l-a trăit live, în tensiunea momentului, e de acord. Să-l mai vedem o dată:

Evident, toată lumea s-a gândit că superba realizare tehnică a lui Fed va fi momentul care-l va energiza pe elvețian, termina moral pe sârb și decide, în mare parte, meciul. Corect? Nu. Pe cât de frumos a fost momentul, pe atât de rapid și simplu a venit eroarea de rever a lui Federer în punctul următor. La a treia minge de set, Novak n-a mai ratat: 7-6, și jumătate din cupă era a sârbului.

Toate semnele și indiciile arătau către o victorie sigură, dacă nu cumva chiar rapidă a lui Nole. Rapidă n-a fost, însă, într-un final, s-a ajuns la ea. Chit pe un alt scenariu, deloc ușor de bănuit. 

Primul game a lăsat iar senzația de game-changer. Într-o tăcere cumva ciudată (prin tăcere înțeleg, evident, o atmosferă mult mai puțin gălăgioasă comparativ cu finalul nebun al primului set), Federer a câștigat, cumva contra curentului, un game de 11 minute, presărat cu multe erori din ambele părți. De altfel, nivelul calitativ a scăzut un pic în prima parte a setului secund. Cu break-ul în buzunar, Roger a părut mulțumit să navigheze cu serviciul către finalul setului, nemaipunând probleme la retur, unde, preț de câteva game-uri, a fost de-a dreptul discret. Chiar și așa, erorile lui Nole i-au oferit șansa unui dublu-break, la 3-1, irosită cu un alt forehand. S-a ajuns la 5-4, și nimic nu părea să stea în calea unui set decisiv, poate singurul detaliu care i-a lipsit acestei finale. Federer a avut două mingi de set la 40-15, dar care au zburat incredibil de repede, una după alta. La fel a zburat și game-ul, 5-5. Câteva minute mai târziu, din nou pe serviciul elvețianului, la 5-6 și 30-15, a revenit în minte senzația de la US Open 2011. Două  greșeli rapide și, dintr-o dată, minge de meci pentru Djokovic. Pe care sârbul a concretizat-o perfect, cu un passing de backhand care a străbătut întreaga armură a lui Federer, făcând-o țăndări. Finala avea finalul pe care trebuia să-l aibă.

Federer? A spus că a dat totul, dar că nu a fost de ajuns. Corect. Pe de altă parte, elvețianul are regretul câtorva momente, puține și sensibile, care ar fi putut întoarce definitiv jocul. N-a lipsit mult. Cum, la fel, din 2010 încoace, nu i-a lipsit mare lucru pentru alte câteva titluri de Slam. Câteva puncte ici și colo. Însă, și Federer știe cel mai bine, aceste mici detalii, atât de fine și de imperceptibile încât le remarcăm cu greu uneori, sunt apanajul campionilor, pentru că ei le tranșează în favoarea lor. Și acum, încă o dată, a fost Nole cel care le-a jucat mai bine. Asta însă, în imaginea de ansamblu a sezonului făcut de elvețian, contează însă mult mai puțin.

Sârbul are meritul de a fi rezistat în plină furtună, la început de meci. Are meritul că și-a regăsit repede echilibrul mental, făcându-și jocul așa cum trebuia s-o facă. A acoperit fantastic terenul, a insistat când trebuia pe reverul lui RF și a depășit rapid cele câteva momente-cheie care nu i-au fost în favoarea lui. A sacrificat totul, tăvălindu-se, atunci când a fost nevoie, contorsionându-și trupul cum numai el știe să o facă, transmițând mereu către adversar mesajul că e dispus la orice efort pentru victorie. Uneori, deseori, întotdeauna, e cel mai nimerit mod de a sădi neîncredere în mintea oponentului. Și, ca de obicei, Novak a jucat excepțional când a ajuns pe marginea prăpastiei. “Greu de ucis” e puțin spus. E povestea anului pentru Nole.

Așa s-a scris istoria ultimului mare meci din circuit, în 2012. Nole, Roger și ceilalți eroi merg într-o vacanță pe care și-o merită ca nimeni alții. Noi trecem, nu înainte de finala Cupei Davis, la analize și amintiri. Avem timp. Nu foarte mult, totuși. În 7 săptămâni, începe sezonul nou!

#Federer:”I would always play tennis, yes.I love the game.Fans and the love for this sport keep me motivated”

— chiara gambuzza (@kkiara89) November 12, 2012

Highlights

Înregistrarea meciului