Djokovic de 10! Novak își demonstrează forța, câștigă o finală captivantă cu Federer, recucerește US Open

Novak Djokovic a câștigat al 10-lea titlu de Grand Slam al carierei într-o finală intensă cu Roger Federer la New York și, pentru a doua oară în carieră, încheie un sezon cu trei titluri de GS. A fost o finală a micilor detalii. Diferența s-a făcut la limită: Nole a luat doar cu două puncte mai mult, dar le-a câștigat pe cele mai importante. Într-un final, conversia mingilor de break i-a fost fatală lui Federer, care a avut oportunități în seturile 3 și 4. Elvețianul a luptat până în ultimul game, când a avut alte două mingi de break; ar fi fost o revenire spectaculoasă, de la 2-5, pe care Djokovic a oprit-o cu două servicii uriașe. Meciul a început cu o întârziere de trei ore, din cauza ploii, și s-a jucat într-o atmosferă de Cupa Davis, cu publicul fiind într-o proporție covârșitoare de partea lui Federer.

Tenisul este la fel ca boxul, doar că nu se vede sângele. Fraza, preluată de pe Twitter, îmi pare una dintre cele mai bune descrieri pe care le-am citit despre tenis și e dureros de potrivită pentru finala de azi-noapte. Doi heavyweights, doi monștri sacri în activitate ai sportului, împărțindu-și lovituri dure în spatele blocului, înconjurați de o mulțime isterică, sărind fiecare la gâtul celuilalt, într-o luptă în care nu a contat atât de mult ce durere poți tu să provoci, ci cum reacționezi la ce durere poate adversarul să-ți inducă. Când a fost lovit, Novak a rămas în picioare, eschivându-se la pumn după pumn, adică aproape tot ce a însemnat punct important. Dar dacă Djokovic și-a lăsat sângele la propriu pe teren, Federer a fost cel care a sângerat pe interior, plătind prețul pentru infinita sa problemă cu mingile de break. Roger poate fi spectaculos chiar și în nereușită: și-a creat 23 de șanse de break contra numărului 1 mondial, o cifră imensă. Dar n-a convertit decât 4 din acestea; una când sentimentul general a fost că e prea târziu.

Pe de altă parte, dincolo de comparații cu boxul, dar dacă am învățat ceva după toate aceste finale mai mult sau mai puțin epice de Grand Slam din ultimul deceniu e să ne ferim cât se poate de concluzii cu aer de categoric. Cel puțin când îi implică pe jucători ca Novak sau ca Roger. În cazul ultimului, de exemplu, s-a spus de atâtea ori că e terminat sau că nu mai are șanse reale să mai apară în asemenea meciuri, sau, dacă apare, că n-are nicio șansă reală să le câștige. Dar, la 34 de ani, Federer e cum nu se poate mai verde și mai inventiv și-și crează oportunități în serie. Deși n-a jucat la mai mult de 80 la sută din capacitatea sa reală, asta a fost suficient să îi dea o replică intensă celui mai bun jucător de tenis de pe Planetă, aflat în plină perioadă de vârf a carierei. Think about it. Am dubii că vom mai spune de multe ori această frază în următoarele decenii. Federer a fost la un punct de o revenire ireală în setul al patrulea, pe care, dacă l-ar fi întors de la 2-5 (ca la Wimbledon, anul trecut), ar fi transformat meciul într-un clasic.

La rândul său, despre Novak s-au spus de asemenea multe lucruri, printre care cel mai relevant în context este că e underachiever în Slamuri. Și cu toate astea, iată-l ajuns la 10 titluri, asta după un sezon în care a primit indecent de puțin credit pentru performanțele sale și a fost la doar un Stan-În-Zi-De-Grație distanță de Grand Slam. Și, cu Australian Open deja în zare, cu un Roland Garros care n-o să se poată lăsa necucerit la nesfârșit, Dumnezeu știe unde se poate opri, de fapt, Djokovic. Poate 15? Poate chiar 17?

O finală care a opus Forța de Neoprit contra Obiectului de Nemișcat, cum bine au descris-o Andrei și Luminița în Podcast. Forța de Neoprit a avut de partea ei și Mulțimea. Întărâtată și întărită de pauza de trei ore care a întârziat startul finalei, mulțimea, greșeală fatală, s-a înrăit împotriva lui Novak. Încă o dată am văzut imensitatea lui Djokovic în condiții de adversitate. Poate că Federer l-a ajutat, fiind pasiv, la multe dintre acele mingi de break, dar sârbul le-a jucat fantastic pe alte câteva, demonstrându-și mentalul gigant. În 2011, Nole a jucat din elan, din adrenalină, din descătușare. În 2015 are ceva chiar mai mult de atât. Are nuanțe, are sânge rece, are serviciu, are mai multe opțiuni. Are și mai multă diplomație. Și-o mai pierde uneori, dar cum să-l mai blamezi și cât să-i ceri să reziste când 23.000 de fani înverșunați sunt împotriva lui, încercând să-și împingă idolul din spate? Cineva remarcase pe Twitter, mai în glumă, mai în serios, că până și Robert Federer, tatăl lui Roger, era jenat la un moment dat de atmosfera creată. Printre altele, spectatorii din tribunele de pe Ashe au aplaudat fiecare serviciu unu ratat de Nole fix la fel cum aplaudă fanii din Premier League oportunitatea fiecărui corner. Cei de pe Ashe aplaudau în anticiparea SABR-ului, tactica sneaky a lui Federer care a stârnit atâtea discuții, dar un SABR poate să câștige finala de la Cincy, nu și pe cea de la New York. Mai cu seamă că Nole a găsit și implementat cu succes, în câteva rânduri, un antidot: lobul executat dumnezeiește.

Publicul, întotdeauna de partea lui Federer când acesta îl întâlnește pe Djokovic, a ajuns însă să nu mai fie un factor chiar atât de relevant, pentru că Novak a dezvoltat anticorpi la un astfel de tratament; da, mai cedează din când în când și mai cade ocazional, dar sârbul are nouă vieți și trebuie să te asiguri că i le-ai luat pe toate ca să sărbătorești. Federer a ratat șansa asta în începutul și pe la mijlocul setului al patrulea, de fiecare dată aparent inexplicabil. Aparent, pentru că nu e chiar așa simplu să execuți la perfecție un plan contra lui Djokovic, fie el și rănit. Abilitatea sârbului de a-l face pe Federer să joace cu 10-15, chiar 20 de procente mai slab decât o face de obicei este bine documentată. Nole mai are, de asemenea, un talent. Când crezi că e strivit, se agață dramatic de ultimul fir de ață și se reabilitează, cât ai zice pește. Așa s-a întâmplat în setul al treilea. Moment în care susținerea publicului devine ca un bumerang. Mulțimea s-a dezumflat la startul setului patru, conștientă că e nevoie de o mică-mare minune ca favoritul lor să mai revină, iar Federer, la rândul său, a resimțit asta în startul setului al patrulea, când și-a pierdut prompt serviciul. A trebuit să-și creeze din nimic momentum; a reușit, într-un final, dar too little, too late.

Până acolo, Federer a început greu și emotiv. Condițiile de joc sunt un alt factor fundamental important când vine vorba de meciurile Roger – Novak. Elvețianul va avea mereu mai multe șanse pe suprafețe rapide și în condiții climaterice similare cu cele de la Cincy, de exemplu, unde mingea călătorește mai repede și sare mai puțin. După ploaia care a ținut trei ceasuri și cu răceala de seară, Nole era din start avantajat. În primul set, s-a simțit asta: Federer a intrat greu în meci, a dat repede de necazuri pe serviciu, iar mingile lui parcă erau lipsite de punch. Trei șanse de break în primul game, altele în al doilea, și sârbul făcea primul break. Dar starea de nervozitate s-a egalizat după ce Novak a căzut urât în game-ul patru, la 0-15, într-un punct pe trei sferturi deja pierdut. Vădit tulburat, Nole a pierdut game-ul și pe următorul. Federer nu-și depășise însă propriile greutăți la serviciu și l-a pierdut iar, ceea ce i-a fost fatal pentru primul set. În toate cele șase meciuri anterioare de la US Open, Roger își pierduse serva de două ori; într-un set cu Nole, această cifră fusese deja replicată. Iar primul set e mereu esențial în meciurile lor: când a luat primul set cu Federer, Novak a câștigat 13 din 14 meciuri.

Roger a ieșit însă la atac în setul secund și a început să pună presiune constantă pe serviciul sârbului; a început, însă, să și irosească șansele, pe măsură ce ele apăreau. Un prim SABR și un passing au condus către 5 BP la 1-0, toate irosite. La 2-1, Djokovic își aduce antidotul la atacurile la fileu pe care Federer deja le încerca la fiecare punct: întâi un passing, apoi două loburi executate cu o precizie incredibilă. În tribune, Boris Becker, cel care s-a plâns că se discută prea mult de SABR, dar și-a dat toată silința să alimenteze discordia, recomandând un good old-fashioned body-shot, zâmbea mulțumit.

Dar Federer începea să-și facă tot mai ușor serviciul, ceea ce-i permitea experimente și îl lăsa ceva mai liber pe retur. Și-am ajuns la imensul game de la 5-4, cu Djokovic la serviciu ca să rămână în set. Întâi, la 15-30, reacția sârbului după ce a salvat eroic un punct: o răbufnire către tribune care i-a adus și ceva fluierături răzlețe. Dar fanii n-aveau timp de asta, pentru că Federer și-a procurat două mingi de set. Ambele, jucate însă mult prea prudent. Plus acea ratare imensă cu forehandul, un fel de penalty cu portarul țintuit pe linia porții: Novak a stat și a privit cum mingea iese mult în out.

Când s-a regăsit însă în fața unei situații similare, la 6-5, elvețianul și-a asumat atacul și a răzbit cu un backhand glorios în cross, care l-a îndoit pe Djokovic. 1-1 la seturi și aveam meciul promis.

Eram în primul moment crucial al meciului: începutul setului al treilea, pe care Federer l-a început cu multă primăvară în picioare și cu explozie în forehand, partea care a suferit atât de mult. Meciul îi părea brusc în mână, groundstrokes-urile cădeau iar frumos în teren ca la Cincy, Federer avea o viteză în plus. Dar cumva și-a pierdut, din nimic, serviciul la 1-1. Și l-a recuperat imediat, dar tentativa sa de evadare fusese oprită în fașă.

Al doilea moment crucial: game-urile 8 și 9. La 4-3 pentru Federer, Djokovic se crispează brusc, face 3-4 erori și lasă să-i scape un avantaj de 40-0. Federer are două mingi de break. Convertea una singură și ar fi servit pentru setul trei. Just like that. La prima, trimite un forehand de rutină în fileu. Atacă, obține alta, Bradley Cooper se entuziasmează în tribune, o fană elvețiană care flutură un pahar cu bere e cu greu convinsă să se așeze. Rally-ul e intens, Nole respiră greu, dar Fed întârzie să muște, așa că o face sârbul, punctând cu un winner de forehand prima minge mai scurtă. Alt forehand în fileu al lui Federer îl scoate pe numărul 1 din înghesuială, 4-4.

Game-ul următor s-a petrecut același lucru, numai că fix invers, iar Nole n-a iertat. Federer tocmai ce luase 12 din ultimele 13 puncte pe serviciul său, dar a clipit când îi era lumea mai dragă, iar un rever dintr-o poziție similară ca la mingea de set din setul anterior a ieșit acum în out. Break-ul, neanunțat de nimeni și de nimic, a dat lumea lui Roger peste cap. Deși, firește, el are două BP în game-ul următor, Djokovic face 2-1 la seturi.

Setul al patrulea i-a scăpat repede din mână elvețianului; dar răbufnirea lui de la 5-2 și felul în care s-a încheiat ea fac rezumatul meciului. Când și-a dat voie să atace liber și s-a putut desprinde din încolăcirea de șarpe a lui Djokovic, Federer a putut să zburde în voie și să-și impună jocul de atac. Firește, a avut mai multe erori neforțate, dar asta-i un risc asumat. Când au venit punctele mari de la 5-4, 15-40, Djokovic a găsit două servicii imense. Imens sub presiune. Ca și în finala de la Indian Wells. Ca și în cea de la Wimbledon. Într-un final, Federer a încheiat cu 4/23 la mingi de break și 1/11 când aceste mingi de break au fost jucate de Nole cu serviciul al doilea.

Djokovic îl oprește, astfel, pentru a treia oară într-o finală de Grand Slam pe Federer, refuzându-i acestuia șansa la Slamul 18 și-și scrie propria bucată de recorduri. O finală cu mult nerv și tensiune, cum se întâmplă mereu între cei doi. În cuvintele lui Federer, tough, but thrilling in the same time. O finală cu un arbitru în zi de grație: Eva Asderaki a onorat cum se cuvine șansa de a deveni prima femeie care arbitrează o finală masculină de Grand Slam și a fost pur și simplu ireproșabilă, de la eleganța cu care a controlat publicul și până la numărul foarte mare de overrules, toate corecte. O finală în care, încă o dată, cei care i-au subestimat tăria lui Djokovic au avut ocazia să se convingă de amploarea resurselor la care poate apela liderul mondial. O finală în care publicul a fost ostil unuia și devotat altuia, dar care a găsit înțelegere chiar la cel pus să-i suporte toanele: „Mă așteptam, nu pot face mare lucru în privința asta. Accept faptul că toată lumea are dreptul să țină cu cine vrea, iar Roger merită cu siguranță toată susținerea pe care o primește, pentru toți anii de succes pe care i-a avut și pentru felul în care se comportă pe teren și în afara lui. Eu tot ce pot să fac este să încerc să merit acest tip de susținere și s-o obțin în viitor”, sunt cuvintele lui Nole. O finală în care diavolul a stat în detalii, o finală grozavă, pe care Roger o putea face epică, măcar la nivelul celei de la Wimbledon 2015, chiar dacă, într-un final, poate că tot ar fi pierdut-o: „N-am mai jucat de mulți ani atât de ofensiv. N-ar fi trebuit niciodată să ajung în poziția de a fi condus cu 2-1 la seturi”.  

A fost o finală nu ieșită din comun, dar exponențială pentru ultimii doi ani în ATP. Iar la cum se prezintă acum lucrurile în circuitul masculin, nu e niciun motiv pentru care ea nu se va mai repeta de câteva ori la niște turnee mari, începând, poate, cu Turneul Campionilor. După un deceniu și ceva la un nivel absurd de bun, plutonul s-a spart, iar momentan primii doi sunt la un nivel de neatins față de restul grupului.

În loc de final, cred că se cuvin mai multe aprecieri pentru toți cei implicați și mai puține catalogări negative. Se încheie încă un an de Grand Slam și sentimentul că ne apropiem de finalul unei epoci de grație e tot mai puternic. Roger Federer merită apreciat, pentru că e ceva irepetabil în sport. Iar permanenta lui reinventare și orientare către nou, către următorul meci și către viitor e o inspirație. Prezența lui în tenis face cât mii de campanii și sute de mii de cuvinte. Novak Djokovic merită apreciat și, tot mai mult, înțeles, pentru că este un jucător inegalabil, este mixul perfect între ofensivă și defensivă și ceva în plus. Este campionul nepopular, dar este cel către care te-ai îndrepta cu privirea într-o situație în care totul e pe muchie, este baschetbalistul care înscrie coșul de trei puncte în ultima secundă, este fotbalistul care ar avea curaj să bată un penalty contra 100.000 de fani, este omul care livrează din nou și din nou sub presiune, când toți ceilalți ar ceda emoțiilor. Într-un final, își va primi și el porția de iubire și de respect după care tânjește. Novak nu e gata. Nici Roger nu e gata. Din fericire.

US Open, în schimb, e gata. Și ce două săptămâni incredibile au fost.

 

 

 

Novak Djokovic ajunge la 10 Slamuri, are un an absolut extraordinar. Roger Federer, finalist de Slam la 34 de ani. Amândoi, impresionanți

— Treizecizero.ro (@treizecizero) September 14, 2015

Roger Federer: „See you guys next year!”

— Treizecizero.ro (@treizecizero) September 14, 2015

I just love how much Federer keeps getting his heart broken, and trying again.

— Bruce Arthur (@bruce_arthur) September 14, 2015

„I have to share my admiration for Roger and everything he's doing” –#Djokovic #Federer #usopen pic.twitter.com/xnofnd5jgi

— US Open Tennis (@usopen) September 14, 2015