O privire spre conexiunile care au pornit mașinăria Novak Djokovic

Un munte de încredere. Așa a arătat Novak Djokovic în ultima perioadă. Asta, pe fundalul unei rezistențe fizice ieșite din comun, o elasticitate și o disponibilitate la efort care i-au câștigat câteva meciuri incredibile în ultimii doi ani. 

E momentul să mai aruncăm o privire în spatele cortinei. Să vedem și o altă perspectivă asupra capacității extreme dezvoltate de Nole, aceea de a lupta până în ultima secundă, de a întoarce meciuri gata pierdute.

Traducerea acest articol, apărut în ESPN Mag în această vară, după finala de la Roland Garros, e utilă, pentru că ne luminează în ce privește momentul în care s-a produs declic-ul în mintea lui Nole, transformându-l din sportivul care nu reușea în ruptul capului să se desprindă de locul 3 și de umbra în care-l izolaseră cei doi rivali, în ceea ce este azi.

***

Suntem într-una din rarele zile în care nu are meci programat, o zi liberă, cum s-ar zice, în mijlocul unui turneu întins pe două săptămâni, în care va trebui să joace mai bine de 20 de ore de tenis solicitant, la cel mai înalt nivel. În loc de odihnă, Novak Djokovic străpunge căldura pariziană, alergând de zor la cel de-al treilea antrenament al zilei. Deja a făcut o sesiune de pregătire de dimineață, cu sparring-partner. Deja și-a îndeplinit a doua parte a programului: a făcut recuperarea, examinare medicală, masaj, discuții despre strategie cu antrenorul său, plus yoga. Acum, după toate astea, vin 90 de minute de “practice” pe zgura fierbinte de la Roland Garros. Acolo, Djokovic are șansa de a deveni primul om în 43 de ani care să câștige patru Slam-uri la rând.

Este acompaniat la terenul de antrenament de un grup de oameni la care el se referă mereu folosind apelativul “Echipa” – câțiva oameni de vârstă medie, cu ochelari de soare și cu șepci cu logo-ul Djokovic. Treaba lor e să stea pe margine cu brațele încrucișate la piept și să se asigure că totul e în regulă, că nimic nu scapă și niciun moment nu e irosit din această a treia sesiune de antrenament a zilei. A zilei libere, adică. Un antrenor de fitness monitorizează jocul de picioare al lui Djokovic. Un fizioterapeut îi măsoară respirația. Un manager, butonând insistent un Blackberry, stabilește deja ora unui alt antrenament în zilele următoare. Un sparring trimite o serie de loburi pe reverul lui Nole. Iar antrenorul lui, Marian Vajda, plasează o sticlă de apă în colțul careului de serviciu și-i spune, după ce loburile au încetat, să ia la țintă sticla.

“O dobor și-am terminat?”, întreabă Djokovic.
“Nu”, răspunde Vajda. “O dobori de cinci ori la rând. Și apoi am terminat”.

Djokovic aruncă mingea în aer, servește și ratează. Vajda îi livrează o altă minge. Djokovic aruncă iar mingea și o servește în terenul advers. De șapte ori la rând. Serviciu…ratare. Serviciu… ratare. Scenariul se repetă, cu sârbul încercând să lovească, printr-un serviciu de aproape 200 de kilometri la oră, o țintă de o palmă, și ratând de fiecare dată pentru câțiva centimetri. Dar centimetrii decid puncte, iar punctele decid meciuri. Iar meciurile decid cariere.

Echipa începe să se agite pe margine. Vajda îi mai aruncă o minge. Djokovic își scutură zgura din pantofi și-și scutură capul, neîncrezător.

“Relaxează-te! Te descurci grozav!”. Strigătul e al unui fan, unul dintre zecile de fani martori la această ședință de pregătire.

Pentru prima dată de când a început antrenamentul, Novak se întoarce cu spatele către teren și verifică scena din jurul lui. Nu sunt zeci. Vreo cinci sute de spectatori stau înghesuiți pe câteva rânduri de scaune, alegând să vadă un antrenament în locul unuia dintre cele 12 meciuri care se joacă în același moment la Roland Garros. Câțiva adolescenți se cațără pe un suport destinat camerelor tv, ca să vadă mai bine, bineînțeles, stewarzii se reped după ei. Iar pe terenul alăturat, arbitrul unui meci “pe bune” s-a oprit ca să ceară publicului de dincoace, de la Nole, să fie un pic mai liniștit.

Djokovic se întoarce cu fața către sticlă și mai cere o minge. “Nu mă pot relaxa vreodată”, zice, zâmbind către fan, în timp ce ochii săi se concentrează către țintă.

***

De ce e nevoie ca să devii cel mai bun când ai deja cei mai puternici rivali din istoria tenisului?

Asta e întrebarea întrebărilor în secolul 21, vremea superlativelor, o vreme în care cei mai bine pregătiți atleți se antrenează mai tare decât s-a închipuit vreodată, ajutați de cele mai bune echipamente, cele mai deștepte tactici și programe de pregătire și cei mai mulți bani. Maratoniștii coboară recordul mondial la câțiva ani. Jucătorii de golf trimit mingea mai departe ca oricând, iar cei de fotbal american cântăresc mai mult și aleargă mai repede.

Dar parcă niciun alt sport nu a avansat în ultimele decenii atât de repede ca tenisul bărbaților, unde o rivalitate între trei jucători pe care îi vezi doar o dată la câteva generații a accelerat dramatic evoluția jocului. Întâi Roger Federer, apoi Rafael Nadal, iar acum Djokovic – progresul capătă forma unei bătălii regale. “S-ar putea să ajungem, peste ani, la concluzia că aceștia trei au fost cei mai mari jucători ai tuturor timpurilor”, spune Chris Evert, o jucătoare cu 18 Grand Slam-uri în palmares. Înainte de Wimbledon, cei trei au câștigat 28 dintre ultimele 29 de Slamuri (n.r. 29 dintre ultimele 31, între timp), iar de-a lungul timpului au creat o versiune a jocului pe care cei care, cândva, erau considerați cei mai buni din istoria tenisului aproape că n-o mai recunosc. “Mi-aș lua o bătaie soră cu moartea dacă aș fi pe teren cu băieții ăștia, și încă una foarte rapidă”, spune Ivan Lendl, fost număr 1 în anii 1980.

“Nivelul de joc de acum e înnebunitor”, spunea și John McEnroe, în timpul unui comentariu pentru NBC. “Încă mai încerc să înțeleg cum reușesc să joace așa”.

Iată cum: În evoluția sa către primul loc, Novak Djokovic s-a transformat într-un exemplu de urmat, un studiu de caz despre ce e nevoie să faci ca să ajungi numărul 1 în lume. Fiecare detaliu este crucial. Fiecare idee e luată în calcul. Fiecare clipă are potențialul de a se transforma într-o decizie care să facă diferența.

Mâncarea lui este lipsită de gluten. Băuturile lui sunt o combinație între o jumătate de duzină de vitamine și minerale. Somnul lui se petrece, adesea, într-o cameră hiperbară, adică una în care presiunea este superioară celei atmosferice. Cărțile pe care le citește sunt despre conștientizarea și înțelegerea corpului și a minții. Nivelul lui de stres este măsurat constant cu un device sofisticat. Apa pe care o bea în timpul meciurilor este păstrată la o temperatură medie, pentru că fluidele prea reci stau prea mult în stomac. Timpul lui liber este, de fapt, timp de recuperare, aranjat de un planificator profesionist. Iar berea de “sărbătoare” pe care o gustă, uneori, în vestiar, după ce câștigă un turneu important e fix atât – o singură bere, un fel de premiu menit să-l ispitească spre o nouă performanță.

Echipa lui de antrenori și de preparatori călătorește cu el 11 luni pe an. Cu toții semnează contracte beton, care le interzice să discute orice detaliu concret despre ceea ce fac. Pentru că secretele înseamnă putere, iar puterea înseamnă măreție.

“În sportul nostru nu mai e loc pentru slăbiciuni”, explică Djokovic. “Cauți mereu câte un avantaj, cât de mic, care să facă diferența. Orice lovitură trebuie să fie o armă”.

***

Nu cu mult timp în urmă, până și cei mai buni dintre cei mai buni aveau doar câteva arme. Existau jucători de servici-voleu, precum Sampras sau Becker, jucători foarte buni la retur, precum Agassi, artiști ai fileului, ca McEnroe și experți ai jocului de pe spatele terenului, precum Connors sau Borg. Stilurile lor erau definite de aceste puncte tari, dar în același timp și de slăbiciuni. “Pot să profit de punctul nevralgic al adversarului meu de mai multe ori decât poate el? Așa se punea problema”, povestește Patrick McEnroe, jucător profesionist în anii 80 și 90, înainte de a deveni, pentru o vreme, căpitanul echipei de Cupa Davis a Statelor Unite. “Acum, cu acești jucători e foarte dificil să le găsești astfel de puncte slabe. Uneori, ele nici nu există”.

Aproape orice jucător de top călătorește cu o mini-echipă de preparatori după el. Cu toții pot să și servească bine, să și returneze, să joace și volee, să alerge lovituri în unghi care păreau sigur drept lovituri direct câștigătoare, să le ajungă și să genereze suficientă putere încât să le pună înapoi în teren, și nu oricum, ci și cu suficient topspin cât să-și încurce adversarul. “E nevoie de 5 lovituri direct câștigătoare ca să închizi un punct”, spune, mai în glumă, mai în serios, Janko Tipsarevic, jucător de top 10 și cel mai bun prieten al lui Novak din circuit. “Un schimb de mingi seamănă cu o sesiune de antrenament”. Într-adevăr: raliurile se întind pe 20 de schimburi sau mai mult. Meciurile pot dura 5 ore. Calendarul profesionist actual se întinde pe aproape 11 luni.

Turneele îi testează pe jucători în mod constant pentru steroizi sau alte substanțe interzise, dar asta nu înseamnă că ei nu vor continua să alerge după un avantaj, din punct de vedere fizic, pe care îl caută experimentând tot ce e imaginabil sau nu, în limita regulilor. Unii dintre ei își fac băi de gheață acasă. Alții merg la turnee cu corturi de oxigen. Cu toții se consultă în mod constant cu nutriționiști, psihologi sportivi, life coaches și alte asemenea. Antrenamentele lor fizice includ tot felul de exerciții evoluate.

“Trebuie să fii ca un om de oțel, ca un participant la triatlon”, spune Brad Gilbert, fostul antrenor al lui Agassi. “Ritmul tău cardiac trebuie să urce până la cer, să coboare într-o secundă, apoi să urce înapoi. Și, uneori, trebuie să te convingi singur, psihologic vorbind, să suferi în halul acela timp de 6 ore pe zi”.

Într-adevăr, puțini sportivi profesioniști sunt într-atât de lipsiți de slăbiciuni mentale. Cei mai buni jucători din circuit perseverează și rezistă grație unui soi de credință supremă, de nestrămutat, într-un “ceva”. Federer crede în propria-i superioritate – în faptul că e destinat pentru grandoare și glorie. Când a stabilit recordul de titluri de Slam, în 2009, a intrat pe teren într-o jachetă elegantă, cu o monogramă croită cu aur. După meci, s-a schimbat într-o alta, pe care era imprimat numărul de Slamuri pe care tocmai îl atinsese. Obișnuia uneori să călătorească fără antrenor – cine să-l mai poată învăța ceva? Nu scoate niciodată sunete la efort, așa cum fac alții, pentru că, poate, așa ceva ar da semnalul unei dificultăți fizice. În schimb, în timpul pauzelor unui meci, se uită mereu mulțumit către public, zâmbind precum un funcționar de birou care se bucură de pauza sa de prânz. Antrenamentele lui sunt scurte, dar metodice. După meciuri, mai spune lucruri de genul: „Nu joc dublu prea des, dar când o fac, tind să câștig”. Sau. „Am un palmares bun împotriva oricui, așa că nu contează pe cine întâlnesc în finală”. Nu intenționează să fie arogant când spune chestiile astea, le spune ca pe o stare de fapt. E cel mai bun din toate timpurile. Soarta a aproape oricărui meci stă în mâinile lui, pentru că, dacă va juca bine, el va câștiga. Asta e ceea ce el va crede întotdeauna, atitudinea cu care va intra în fiecare meci.

Nadal crede în rutină. Într-o succesiune de acțiuni obsesivă, repetată înainte de fiecare punct, care îi înnebunește pe adversari și, în același timp, îl ține pe el echilibrat. Asta pentru că rutina a funcționat pentru el de mii și mii de ori. Ca atare, va funcționa din nou. Își trage ciorapii cât de sus e omenește posibil. Își aranjează tricoul, apoi pantalonii. Curăță linia terenului cu piciorul, se înfige în zgură precum un taur în arenă. Bate mingea de exact 11 ori înainte de serviciu. Refuză să calce pe liniile terenului când merge pe teren dinspre bancă, și invers. Își petrece pauzele dintre game-uri cercetând, aparent nervos, prin termobag, scuturându-și mereu genunchii, asigurându-se că sticluțele de apă și toate celelalte lucruri sunt la locul lor, neatinse. Programul lui de antrenament este un maraton zilnic de 6 ore. Rutina îi limpezește mintea. Îi oferă și îi asigură un nivel al certitudinilor pe care tenisul nu i-l poate oferi. “Mă ajută să mă concentrez”, explică Rafa.

Și apoi vine Djokovic, un bărbat care și-a petrecut primii câțiva ani ai carierei sale definindu-i nu prin nivelul său de fitness de acum, ci prin zădărnicie – era văzut drept un jucător venit din Serbia, subțire ca un fus, care obișnuia să-și imite prin vestiare colegii de circuit, și care obișnuia să lase toate deciziile importante privind cariera lui pe seama unchiului Goran. A fost întotdeauna un jucător foarte flexibil, cu un rever cu două mâini de care s-a ajutat mereu pentru a transforma lovituri defensive în direct câștigătoare. Cu toate acestea, între 2007 și 2009, clasamentul său a înțepenit la locul 3. Adesea părea sufocat, stors de puteri când un meci se întindea dincolo de trei seturi.  A abandonat în timpul a patru meciuri de Slam și a cerut asistență medicală mai des decât oricare alt tenisman din ATP. “Crampe, gripă aviară, antrax, viroze, răceli, gripă”, l-a ironizat Roddick în 2008, când a fost întrebat despre o altă problemă medicală a lui Nole. “Când vine vorba despre pauzele medicale pe care le cere, știți ce părere am”, spunea și Federer. Între el și sârb, tensiunea a apărut și din cauza unui astfel de episod.

În timp ce Djokovic se chinuia să-și găsească o fundație pe care să-și construiască saltul în clasament, a venit un telefon oarecare, într-o după-amiază din 2010, de la un străin care habar n-avea despre tenis.

În acea zi de ianuarie, doctorul Igor Cetojevic și soția sa zapau de zor pe telecomandă, când s-au oprit la transmisia unui meci de la Australian Open. Djokovic juca împotriva lui Tsonga, în sferturile de finală. Cetojevic, un fan înrăit al fotbalului sârbesc, dar prea puțin familiar cu aspectele tehnice ale tenisului, nu se considera un pasionat al sportului alb. Dar soției sale îi plăcea, iar Djokovic era, totuși, un compatriot, așa că s-a oprit și el să se uite la meci preț de câteva minute.

Novak jucase bine în primele trei seturi, câștigând două dintre ele, și părea gata să închidă meciul. Apoi, în startul setului 4, respirația lui a început să dea semne de slăbiciune, iar viteza sa de joc a coborât. A chemat trainerul turneului. A început să se bălăngăne între puncte. Tsonga a sesizat ocazia și a rupt echilibrul, câștigând clar ultimele două seturi, la 3 și la 1. Comentatorii postului pe care-l urmărea doctorul au dat vina pe astm.

“Ăsta nu-i astm”, a gândit Cetojevic cu voce tare. Doctorul își petrecuse 20 de ani din viață studiind medicina alternativă – acupunctură, biofeedback-ul, medicina traditională chineză, magnetoterapia – și știa că simptomele de astm se manifestă, de regulă, cel mai rău dimineața. Meciul se juca, în schimb, seara, în condiții ideale de temperature, iar Djokovic performase fără niciun fel de problemă timp de trei seturi.

Cetojevic a început să-și construiască o teorie conform căreia problemele de respirație ale lui Djokovic au rezultat dintr-un dezechilbru în sistemul său digestiv – în mod special, o acumulare de toxine în intestinul gros. De pe o canapea din Cipru, el dăduse deja diagnosticul.

“Cred că îl pot ajuta”, i-a spus soției.

A ajuns la Djokovic printr-o serie de contacte comune, și cei doi s-au întâlnit prima dată în luna iulie a acelui an, la un meci de Cupa Davis în Croația. Cetojevic i-a explicat că vrea să-l ajute pe Novak în ce privește partea “psihică, mentală, emoțională și spirituală”. Djokovic a acceptat o evaluare inițială, iar doctorul i-a verificat pulsul, obiceiurile în ce privește hrana, i-a analizat nivelul de stres, toxinele, undele cerebrale și alergiile. I-a spus lui Novak că trupul său este sensibil la gluten și lactate și i-a sugerat câteva schimbări drastice în regimul alimentar.

Câteva zile mai târziu, jucătorul s-a întâlnit din nou cu Cetojevic. Se simțea deja mai bine și i-a spus că vrea ca acesta să intre în staff-ul său. “Îți voi urma instrucțiunile”, a promis el.

Pentru restul anului, Cetojevic a călătorit peste tot cu Djokovic și l-a sfătuit în absolut orice. “N-avea nicio idee despre cum să mănânce”, explică doctorul. “I-am zis: gata cu prăjiturile, cu pizza – chiar dacă a crescut mâncând câteva felii pe zi de la pizzeria familiei, în Serbia. Gata cu privitul la televizor sau cu jucatul jocurilor video în timpul mesei. În schimb, legume și orez. Fără snack-uri cu zahăr în timpul meciurilor. În schimb, batoane naturale cu fructe”. L-a obișnuit pe Djokovic să-și înceapă fiecare zi cu ceai pe bază de plante, înainte de cereale fără gluten, cu fructe de pădure proaspete și cu alune. Și ca nu cumva Nole să fie tentat să mai sară peste noua retina, Cetojevic a pregătit chiar el masa.

Oricum foarte slăbuț, Djokovic a început să piardă greutate. “Unii oameni din jurul lui au început să se alarmeze, dar i-am sfătuit să aibă răbdare, știind că, în timp, corpul său va începe să funcționeze mai bine”.

Între timp, Cetojevic a continuat să-l ajute pe Djokovic cu partea mentală a jocului, printr-o serie de exerciții zilnice variind între traditional și necunoscut: consiliere emoțională, terapie prin culori, meditație, tehnici de terapie prin care îți folosești imaginația pentru a crea o stare de balans și să obții relaxare. I-a dat cărți de citit, cerându-i să citească zilnic din “The Four Agreements”, o carte despre cum să obții fericire și pace cu tine. Cetojevic a crezut că acea carte îl va ajuta să rezoneze mai bine la rivalitatea sa cu Federer sau cu Nadal. “Se focusa pe punctele lor forte, pe calitățile lor, și-și pierdea centrul de echilibru. L-am ajutat să se concentreze pe puterea lui interioară”.

Dacă membrii Echipei încă mai erau suspicioși în ce privește metodele noului lor coleg, au început să își schimbe rapid părerea când au văzut evoluțiile lui Nole. Devenise mai puternic și mai rapid. Corpul său se refăcea mai ușor între meciuri. A început să nu se mai retragă din meciuri. După greșeli, a început să rărească momentele în care se uita, disperat și pierdut, către boxa sa, în căutare de soluții. În schimb, a început să-și închidă ochii și să respire adânc. L-a bătut pe Federer în semifinalele US Open 2010, după ce a salvat două mingi de meci. În curând, intra într-una dintre cele mai spectaculoase serii de victorii vreodată: a câștigat 43 de meciuri la rând și 10 titluri în 2011, învingându-l pe Nadal în șase dintre acele finale, inclusiv la Wimbledon și US Open. La mijlocul sezonului, ajungea pe locul 1 în lume. Era unul dintre cele mai clar dominate sezoane din istoria tenisului. În discursul său de la ceremonia US Open 2011, printre felicitări și mulțumiri, Rafa spunea: “Ceea ce ai făcut în acest an este probabil imposibil de repetat”.

Cetojevic a asistat la majoritatea meciurilor importante, însă rareori se focusa la tenis. “Dacă mă întreba cineva rezultatul, nu-l știam să-l zic. Nu mă uitam unde se duce mingea. Mă uitam la limbajul corpului lui Novak”.

Djokovic i-a mulțumit lui Cetojevic la o conferință de presă din 2011, numindu-l “marele doctor”. Explicându-și transformarea subită, noul lider mondial a spus simplu: “Am învățat să cred”.

***

Credința este o forță puternică. Poate să ducă un om departe. În iunie al acestui an, credința lui Djokovic îl ajutase să treacă prin sezonul de zgură către Paris, prin toate acele antrenamente lungi și meciuri epuizante, către finala Roland Garros, singurul Slam pe care încă nu l-a câștigat, către un meci cu cea mai intimidantă pereche de adversar+teren: Nadal și centralul de la Roland Garros.

Meciul părea predestinat să se întâmple: cel mai bun jucător din lume versus cel mai bun jucător de zgură din toate timpurile. Unul încerca să realizeze Career Slam, altul, să obțină al șaptelea titlu la Paris. Nadal încă nu pierduse un set la RG12 și avea o singură înfrângere la acest turneu în întreaga sa carieră. De-a lungul anilor, și-a construit un joc pentru intransigența pe care o are zgura, pe care raliurile istovitoare avantajează adesea pe jucătorul care e mai rapid, mai antrenat și care e dispus să sufere mai mult.

Dacă Djokovic a jucat rolul lui Sisif în ultimii doi ani, acum era la vârful muntelui său. Înainte de finală, sârbul a numit meciul “provocarea supremă”. Avea el, oare, puterea fizică să-l bată pe Nadal pe zgură, în trei seturi din cinci? Putere mentală cu care să concureze intensitatea spaniolului? Credința?

Început pe o ploaie măruntă care a făcut terenul și mai lent decât de obicei, ceea ce ar fi trebuit oricum să fie un război de uzură s-a transformat într-un soi de război în mlaștină. În primul set, Nole l-a aplaudat pe Nadal. În al doilea, a spart banca cu racheta, de frustrare. În al treilea, condus cu 2-0 la seturi, se uita iar către Echipă, parcă întrebându-se ce e nevoie să facă pentru a câștiga un punct. Un raliu numărase, de exemplu, 44 de lovituri, cel mai lung al turneului. Djokovic s-a zbătut dintr-un colț în altul, sprintând ucigaș și executând, în același timp lovituri care, acum niște ani, i-ar fi adus lejer un punct, până când, într-un final, Nadal a trimis al 16-lea rever al său din acel schimb în fileu.

Epuizat, Djokovic s-a aplecat să-și tragă sufletul, disperat după o pauză, cerând prosopul copilului de minge. Dincolo, Nadal era deja la poziție, scuturându-și transpirația și privind către cealaltă parte a terenului, parcă provocându-l pe Djokovic să joace același punct, din nou și din nou.

La finalul meciului, Echipa a privit în liniște, în timp ce publicul erupea, sărbătoarea lui Nadal. Ieșit de pe teren, după toată ceremonia și ritualul de final de finală, Novak își găsise motivația în înfrângere: “Tot ce se întâmplă în viață e o lecție”, a declarat el, inspirațional.

Echipa era gata. Antrenorul, cu strategia. Fizioterapeutul, cu masajul. Planificatorul stabilea deja, pe BlackBerry, ora următorului antrenament. Wimbledonul era la numai câteva săptămâni. Urmat de Jocurile Olimpice, urmat de US Open, urmat de alte două luni cu turnee, urmate de doar câteva săptămâni de liber, dar un liber care, probabil, nu va fi liber din toate punctele de vedere, urmate de alt sezon, alte 11 luni, și altul după el.

Fiecare detaliu contează. Fiecare moment este o șansă pentru a găsi un amănunt care să-ți confere un avantaj în fața rivalilor.

Pentru Numărul 1 în lume, nu e timp de relaxare. Nu e niciodată timp de relaxare.

Sursa: ESPN Mag