Despre demnitate în tenis, despre cum ne ridicăm deasupra înfrângerilor și încrederea pe care o investim în jucătorii români

Deci Andreea Mitu a pierdut şi a început să se audă din nou corul bocitorilor şi al procurorilor de ocazie, care au început s-o scoată şi pe Simona vinovată de diverse chestii care n-au nicio legătură cu ea. O s-o spun pe şleau. Mie toate astea mi se par jalnice. În tenis nu trebuie să aştepţi patru ani pentru o Cupă Mondială – este câte un Grand Slam la fiecare trei luni. Între Roland Garros şi Wimbledon sunt doar trei săptămâni (până anul trecut erau doar DOUĂ). Să te văicăreşti pentru o înfrângere ca pentru sfârşitul lumii duhneşte a neprofesionalism şi a disperare. Duhneşte mai ales a lipsă de cunoaştere a sportului şi lipsă de încredere în sportiv, pentru că semnalizează că nu crezi că jucătoarea va putea să mai repete performanţa – să nu ai încredere în jocul ei este cea mai mare insultă pe care o poţi adresa cuiva care se află în elita profesiei. 

De asta nu-i auzi pe cei mai buni jucători văitându-se, pentru că este contraproductiv şi pierdere din timpul şi aşa preţios dintre un turneu şi următorul. Am fost la conferinţa Sharapovei, care a venit la nici 30 de minute după ce ieşise de pe teren învinsă. Nici jumătate de oră! Calmă, cu tonul vocii stabil, lucidă şi măsurată. Aceeaşi atitudine a căpătat-o şi Simona după un an petrecut la vârf. Bravo ei. Este singura atitudine care îţi dă posibilitatea de a merge mai departe şi de a creşte ca jucător. De asemenea, este singura atitudine care semnalizează celorlaţi că ai încredere că acesta nu este ULTIMUL meci la nivel înalt pe care îl vei disputa. 

Jucătorii învaţă destul de repede acest lucru, pentru că simt pe pielea lor consecinţele unei atitudini negative. Însă publicul şi o parte a presei (na, că am ajuns şi eu să folosesc această sintagmă) se pare că se prind mai greu. Poate şi din cauză că o parte a presei are chibriturile şi bidonul de benzină pregătite pe margine, gata să inflameze orice situaţie, că aşa au învăţat ei că merge viaţa. Da, asta este adevărat, la periferie scandalul poate să te scoată în faţă. Dar aici suntem la Paris, Roland Garros, în altă ligă. Scandalul te poate scoate în faţă, dar nu în modul în care ai dori să fii scos în faţă. De aceea publicul parizian taxează aproape instantaneu orice nerespectare a deciziilor arbitrului de către un jucător, indiferent dacă jucătorul are dreptate. Aici trebuie să câştigi respectând regulile, chiar dacă acestea nu îţi convin, chiar dacă sunt uneori în defavoarea ta. Cu alte cuvinte trebuie să fii atât de bun, încât o decizie, chiar şi nedreaptă, să nu-ţi afecteze calitatea jocului. Acesta este nivelul la care trebuie să te ridici.

Mulţi dintre fanii români s-au ridicat la acest nivel. Văd din comentariile de pe forumul nostru că s-au uitat la suficiente meciuri pentru a înţelege cum merge sportul acesta: că turneele se succed cu repeziciune şi cine face un turneu prost săptămâna aceasta poate câştiga titlul săptămâna viitoare (sau invers), că în top 100 valorile s-au strâns atât de mult că orice surpriză este posibilă şi să câştigi nonstop este atât de rar încât numai cei aleşi o reuşesc pentru mai mult de un sezon. 

Însă mai sunt şi fani care au debarcat de curând în această lume, îl citesc pe unul sau pe altul şi care se panichează. Antidotul pentru acest lucru sunt conferinţele de presă ale sportivilor. Recomand cu foarte mare căldură studierea transcrierilor (când acestea sunt disponibile) sau urmărirea videourilor conferinţelor, postate pe siteul turneului. Chiar dacă nu înţelegi limba foarte bine, urmărirea limbajului corporal este foarte utilă. Chiar dacă jucătorii sunt dezamăgiţi, chiar dacă unele fete mai emotive au încă lacrimi în ochi, atitudinea este mereu demnă. De aceea jucătorii refuză să dea vina pe una sau alta (Sharapova a evitat să vorbească despre răceala cu care a jucat tot turneul, Serena nu a menţionat durerea la cot cu care joacă de câteva săptămâni decât când a fost întrebată în mod explicit), pentru că au pretenţia de la ei să performeze bine în ciuda circumstanţelor nefavorabile, oricare ar fi ele. Atât de înalte sunt standardele, atât de multă încredere au în ei. 

Acest cuvânt mi se pare esenţial: demnitate. Este ce lipseşte foarte tare din presa românească, este ce lipseşte şi din interacţiunile publice. Demnitatea este un respect pe care ţi-l acorzi ţie însuţi, încrederea că ai resursele necesare să treci peste şi să ai succes până la urmă, în ciua insuccesului de moment.

Demnitatea şi atitudinea reţinută sunt consecinţele fireşti ale conştiinţei valorii proprii. Văicăreala sau acuzele nu sunt decât semnul fricii, a lipsei de valoare şi de încredere în sine.