Despre cum Wawrinka nu a pierdut nimic azi

 

Înaintea startului, nimic nu-l recomanda pe Wawrinka să emită pretenții. În timpul lui, cu atât mai puțin. Ar fi avut mii de scuze să capituleze tăcut în trei sau patru seturi, să renunțe docil la luptă, și totuși s-a încăpățânat să-și ofere o șansă. S-a agățat ca un nebun de un meci care, conform oricărei teorii a “cunoscătorilor”, ar fi trebuit să se termine mult mai repede decât a făcut-o. Dacă Nole-Stan a devenit un epic, este pentru că Wawrinka l-a făcut așa, de la început și până la final. Nu Nole i-a deschis poarta spre potențiala surpriză, ci Stan și-a construit singur contextul. A luptat “ca un câine” pentru victorie. A ratat-o pentru foarte puțin. Nu e nicio rușine în asta.   

 

Despre Wawrinka s-au spus o mulțime de lucruri de-a lungul timpului. Că e gras și n-are rezistență fizică. Și totuși, după cinci ore de joc, continua să trimită adevărate bijuterii ascuțite în coastele lui Nole. Că e choker și are un mental labil. Și totuși, a găsit puterea să treacă peste șansele ratate în setul doi și să împingă meciul până într-un punct în care i-a mai lipsit doar un vârf de ac pentru victoria vieții. 

 

În timpul meciului, s-au spus și mai multe. Am urmărit cu atenție comentariile de pe Facebook și Twitter în timpul meciului. Erau conturate două curente: unul, mai timid la început, dar tot mai puternic pe parcurs, care îi grupa pe cei fascinați și încântați de jocul elvețianului, al doilea, mult mai constant, care prevestea cum Stan va claca “în mod sigur”, dintr-un moment în altul. În mod sigur va ceda nervos pentru că n-a luat setul 2, spuneau ei. Printre ei, și voci respectate, nu doar fani. În mod sigur nu va rezista tensiunii, spuneau ei. În mod sigur va ceda fizic, spuneau ei. Se va prăbuși în curând. Uitați-l, acum o să cadă. Și acea prăbușire s-a tot amânat, s-a tot amânat, până când n-a mai venit niciodată. Paradoxal, în ciuda înfrângerii. 

 

Recunosc că nici eu, la 1-0 cu break și 40-0 pentru Nole în setul trei, nu i-am mai dat șanse elvețianului. Scăzuse nivelul de playstation din start, cedase un set secund cu potențial de bumerang, cum să mai revii din asta? Tradițional, Stan se făcea una cu pământul într-un astfel de context, nu? Aduceți-vă aminte de meciul cu Federer, de la Shanghai, de anul trecut. După ce l-a scăpat din mână pe Maestro, Stan n-a mai existat pe teren în setul decisiv, devenind iar ținta glumelor tuturor. Plus atâtea și atâtea alte episoade. Cu Seppi, anul trecut, la Roma. Cu Tsonga, anul trecut, la RG. Cu Young, acum doi ani, la USO. Și câte și mai câte. Se va întâmpla din nou, corect? Greșit.

 

Stan n-a pierdut meciul mental. Dimpotrivă, mentalul lui Stan este motivul pentru care vom mai vorbi ani întregi despre acest meci. Fără el, n-am fi avut ce scrie acum. Am fi trecut victoria lui Nole la Dropshots, înghesuită în două rânduri, Mentalul lui Stan l-a ajutat să depășească momentul critic din setul 3 și să facă rebreak de la 0-40. Și, chiar dacă a pierdut și setul 3, mentalul l-a ajutat să facă un tiebreak excepțional în setul 4 și să împingă meciul în decisiv, când nimeni și nimic nu-i mai dădea vreo șansă. Tot mentalul l-a ajutat să servească de șase ori sub presiunea faimosului “to stay in the match”. A clacat a șaptea oară, dar ce mai putea face? Ce mai rămăsese de încercat și nu încercase deja? Punctul final, a treia minge de meci, spune totul despre cum a curs acest epic. Ca în atâtea și atâtea alte ocazii, Nole a găsit, cumva, o cale spre victorie. Asta face el de obicei. Câștigă. Indiferent ce fel de stavilă îi pui în cale. E cel mai bun din lume pentru un motiv.

 

Sunt de acord cu Camelia în ce privește diferența dintre primii 4 și restul lumii, despre care ea vorbește în articolul ei despre Nole – Stan. Am exact aceeași părere pe acest subiect, am mai scris asta în zeci de articole, cu mențiunea că e o diferență generală de calitate, unde calitatea se traduce printr-un cumul foarte complex de factori, nu numai de psihic. Sunt de acord că pe Nole, pe Rafa, pe Roger, ca să-i bați, nu trebuie să le arăți respect. Iar când i-ai prins la înghesuială, trebuie să apeși cizma pe grumaz până când se termină.  Dar nu sunt de acord cu ea când vine vorba despre destinul bătut în cuie al acestui meci, motiv pentru care am decis împreună, în premieră în istoria site-ului, să își scrie fiecare viziunea (în fapt, tot voiam să facem asta de ceva vreme, și probabil că vom mai repeta experimentul, doar că n-am avut ocazia până acum, pentru că se întâmplă să avem mai mereu aceeași părere).

 

Nu sunt însă de acord că Stan era predestinat unei înfrângeri, sau că soarta meciului ar fi fost neapărat alta dacă Wawrinka lua setul doi. În fapt, și el a spus același lucru la conferința de presă: “Toată lumea știe ce luptător e Nole. Nu cred că s-ar fi schimbat ceva și dacă făceam 2-0 la seturi. Nu cred că asta a fost cheia. Am avut câteva oportunități de a face break la 4-4 în decisiv și de a prelua controlul meciului. Nu am făcut-o. He was just better”. 

 

Exact. Stan a pierdut pentru că Nole a fost mai bun, la trasul liniei, și, în general, e un jucător mai bun decât Wawrinka, fără doar și poate și incontestabil. Nu pentru că și-ar fi mâncat singur meciul. Datorită lui am avut un meci, o poveste. O amintire. Să-i reproșăm că a început să se teamă de victorie în setul doi, la 5-3? Ok, de acord. Dar după acel moment, după 1-2 la seturi, el a continuat să revină în joc, din nou și din nou. Ar fi putut juca trei seturi la același nivel ca în primul? Nu. Nu atunci când îl ai în față pe Djokovic. Felul în care a putut juca Stan azi, dincolo de explicațiile tehnice, pe care le lăsăm pentru altă ocazie, reprezintă, pentru mine, principalul câștig al acestei zile memorabile, pe care am confundat-o cu o finală de Slam în mai multe rânduri. Și poate că ar fi meritat să fie. 

 

După mai mulți ani de glume, ani de umbră petrecuți pe post de locotenent al lui Federer, Wawrinka și-a câștigat în sfârșit, pe lângă foarte mulți fani, și dreptul la propria-i poveste. Și-a câștigat respectul. Nu e cât o victorie, dar poate că nici nu trebuia. De azi, Stan the Man nu mai e doar o poreclă trei-sferturi ironică. E un renume. 

 

 

Rezumatul meciului