De ce nu (mai) poate Maria Sharapova s-o bată pe Serena Williams

În semifinala de la Miami Maria Sharapova a pierdut al 15-lea meci consecutiv contra Serenei Williams, cu 6-4, 6-3. Scorul întâlnirilor directe dintre ele este acum 16-2, cu ultima victorie a Mariei datând din anul 2004. După ce Sharapova pierduse pe rând avantajul din setul unu (de la 4-1 pentru ea s-a făcut 6-4 pentru Serena) şi de la începutul setului doi, când a avut 2-0, Ben Rothenberg, jurnalist la New York Times, a pus o întrebare pe Twitter: „Este ascendentul Serenei asupra Mariei mai degrabă fizic sau psihic?” Răspunsul majorităţii a fost: ambele. 

Acesta a fost şi răspunsul meu la început: ambele, cu fizicul şi psihicul alimentându-se unul pe celălalt. Dar apoi m-am întrebat: în acest dans dintre fizic şi psihic, în termenii eternei dileme cu oul şi găina, cine este primul? Tenisul, ca orice sport, este în primul rând fizic. Ce poţi face (şi ce nu poţi face) fizic pe teren va influenţa starea ta psihică. Cu cât loviturile tale sunt mai bune, mai puternice, cu cât poţi alerga mai bine şi face faţă unui joc ridicat al adversarului, cu atât încrederea ta va creşte. Din acest punct de vedere, fizicul va veni tot timpul înaintea psihicului, indiferent de cum o întoarcem. Fizicul face (sau desface) psihicul, cu alte cuvinte. Singurul caz în care psihicul este „the game changer” este atunci când nivelul de joc al combatanţilor e foarte apropiat. Când meciul este foarte strâns şi parametrii fizici, tehnici şi tactici ai adversarilor sunt comparabili, atunci capacitatea de concentrare şi voinţa vor face diferenţa.

Revenind la Sharapova, cred că nimeni nu mă va contrazice când afirm că voinţa şi capacitatea ei de concentrare sunt fără egal în circuitul feminin, iar luând în calcul şi ATP, sunt probabil pe acelaşi palier cu Rafael Nadal. Multă lume zice că Masha capotează când o vede pe Serena de cealală parte a fileului. E posibil. Însă eu cred că Maria îşi pierde încrederea nu când o vede pe Serena intrând pe stadion, ci când vede că jocul ei nu poate face jocului Serenei. În meciul de aseară, Maria a avut de două ori conducerea, în fiecare set, pe fondul unui joc foarte agresiv al ei, dar şi pe fondul unor bâlbâieli ale Serenei. Însă în momentul în care Williams şi-a ridicat jocul, Maria a fost depăşită. Iar neputinţa ei fizică s-a reflectat îmediat în starea ei psihică şi au apărut greşelile neforţatele şi dublele. În setul doi, la 2-0 pe serviciul ei, atunci când a fost pusă sub presiune de un breakpoint, Maria a făcut dublă greşeală.

Cum anume a surclasat-o Williams pe Sharapova din punct de vedere al jocului? Serena a făcut aseară două chestii. Le face şi contra alor adversare, nu numai contra Mariei: le atacă serviciul şi le obligă să apere, schimbând cu uşurinţă şi în forţă direcţia mingii în schimburi. În principiu, aceste două lucruri sunt suficiente pentru a pune la încercare pe oricine, dar mai ales pentru Maria sunt fatale, pentru că se suprapun peste cele mai mari slăbiciuni ale ei: serviciul şi inabilitatea ei de a apăra.

Sharapova n-a fost mereu aşa. Serviciul ei n-a fost mereu lovitura bipolară care acum dă aşi, acum produce duble pe bandă. Ştiu că toată lumea ştie că operaţia la umăr i-a stricat serviciul, dar uneori nu cred că suntem conştienţi cât de mult i l-a stricat. M-am uitat ieri la secvenţe din finala de la Wimbledon din 2004, când, la 17 ani, Masha a bătut-o pe Serena pentru a câştiga primul ei Grand Slam. Maria a câştigat acel meci în primul rând datorită serviciului. Vă sugerez să-l revedeţi şi să fiţi atenţi la serviciul Sharapovei. În comparaţie cu cel de azi, cel de atunci era compact şi exploziv: mingea era aruncată mai jos, genunchii se îndoiau mai mult, ţâşnirea în sus la contactul cu mingea era mai violentă. Nu-i de mirare că mingea pleca cu viteză din rachetă: era atacată cu ferocitate. Pregătirea era mai scurtă, mai adunată, mai rapidă. De asemenea, mişcarea ei era constantă de la un serviciu la următorul: exista un ritm intrinsec. Acest ritm a fost pierdut în timpul nenumăratelor modificări pe care Sharapova a trebuit să le facă după operaţie, în încercarea de a-şi proteja umărul.

Nu mai vorbim de serviciul doi, care a devenit o durere de cap. O statistică care acum pare incredibilă: în acea finală de la Wimbledon, viteza medie a serviciului doi al Sharapovei a fost 156 kmh, faţă de 138 kmh pentru Serena! Atunci, Maria a câştigat 71% din punctele pe care le-a jucat pe serviciul doi.

Al doilea aspect care i-a câştigat acea finală şi pe care Maria l-a pierdut între timp: abilitatea ei de a alerga şi astfel, de a apăra. Sharapova a mai crescut după 17 ani şi a trebuit să pună muşchi pe această structură foarte înaltă, pentru a-şi creşte rezistenţa şi a preveni accidentările. La Wimbledon 2004, Maria era mai scundă şi mai slabă decât acum. Putea să se mişte cu mai multă uşurinţă şi a surprins-o de multe ori pe Serena cu winnere făcute din alergare. Michael Joyce, unul din antrenorii cu care a lucrat mulţi ani în circuit: „Nu cred că Maria va mai putea vreodată să apere aşa cum o făcea la 17-18 ani, pentru că nu-i mai permite corpul”.

Deşi cu Hogstedt, antrenorul care i-a urmat lui Joyce, Sharapova a pus accentul pe fitness şi deplasare şi a făcut progrese mari în acest sens, gabaritul ei îi va pune mereu oprelişti. În plus, Maria nu a fost niciodată, nici când era mică, o alergătoare foarte rapidă pe teren. Rick Macci, unul dintre cei mai celebri antrenori din America, povesteşte în autobiografia sa că Sharapova a fost adusă la el când avea 11 ani de către tatăl său pentru o evaluare. Macci a observat toate avantajele care aveau s-o facă pe Sharapova o jucătoare periculoasă, dar a observat de asemenea că unul din punctele ei slabe era deplasarea.

„Au venit şi după 10 minute nu aveam nicio îndoială ca va fi o jucătoare de top. De ce? În primul rând, ştiam că va fi înaltă (mama ei era înaltă) şi asta îi va ajuta serviciul. Apoi concentrarea ei era deja uluitoare. Reverul cu două mâini era deja lovit la timp şi sincronizat, la doar 11 ani! Tehnic, era poezie în mişcare. Şi apoi, jocul ei de picioare când se aşeza la minge, micii paşi de ajustare erau incredibil de buni. Felul în care se poziţiona înainte de a lovi mingea era unic. Nu vezi aşa ceva la o vârstă atât de fragedă. Cu toate acestea, deplasarea ei generală era destul de mediocră”.

Fără a fi dotată din start cu o agilitate sau rapiditate naturală foarte mare, Maria a mai fost sabotată şi de faptul că a crescut prea mult. Tenisul ei este „first strike” pentru că trebuie să fie. Dacă Sharapova nu preia controlul punctului de la prima lovitură, este vulnerabilă pentru că nu poate apăra. Şi când spun nu poate apăra, mă refer că nu poate apăra două mingi trimise în colţuri diferite. Uneori, nici măcar una. Aseară am văzut în repetate rânduri următoarea schemă: Serena trimitea o lovitură puternică înspre unul dintre colţuri. Maria nici nu trebuia să fie tocmai în colţul opus, putea să fie chiar pe mijlocul liniei de fund. Dar puterea loviturii lui Williams cuplată cu viteza ei slabă de racţie, făceau ca abia să ajungă la minge, să dea o lovitură anemică care abia trecea fileul şi acolo se încheia povestea. În plus, cu serviciul ei care este acum ultra atacabil, Maria îşi diminuează şi mai tare şansele de a prelua controlul punctului de la început.

Pentru că este o luptătoare incredibilă, Sharapova a încercat din răsputeri să găsească modalităţi de a rezolva aceste două probleme. A montat şi a demontat serviciul, a muncit la fitness şi deplasare în ultimii ani până în punctul în care a câştigat un GS pe zgură, suprafaţă pe care abia putea să se ţină în echilibru la începutul carierei. Contra majorităţii jucătoarelor, jocul ei (sau ce-a mai rămas din el), cuplat cu voinţa ei şi puterea ei de muncă sunt suficiente pentru a-i câştiga meciuri, chiar dacă sunt câştigate chinuit în trei seturi şi tot atâtea ore. Însă în faţa Serenei, care are atâtea arme la dispoziţie, jocul Mariei, aşa cum este el acum, nu este pur şi simplu suficient.

Dacă Maria nu ar fi fost faultată de soartă şi genetică, dacă nu ar fi crescut atât şi dacă nu s-ar fi accidentat la umăr, am fi avut poate între ea şi Serena rivalitatea interesantă pe care acea finală de la Wimbledon o promitea: strânsă, competitivă, de pe poziţii sensibil egale. Aşa cum stau lucrurile acum, pentru ca Maria să mai câştige vreodată un meci contra lui Williams trebuie ca ea să joace fără greşeală şi Williams să prindă o zi proastă. Şi tare mă îndoiesc că Serena va permite acestui lucru să se întâmple. Relaţia dintre ele, şi pe teren şi în afara lui aduce foarte tare cu Războiul Rece. La fel ca ruşii în timpul Războiului Rece, Maria a avut câteva victorii la început, însă cu toţii ştim cum s-a terminat filmul acela. După cum arată situaţia acum, şi rivalitatea Williams – Sharapova se îndreaptă spre acelaşi sfârşit.