Ce serie! Del Potro îl învinge și pe Djokovic după Murray, urmează finala cu Nadal. Nole, oprit la 22

De-a lungul acestor prime trei luni, ne-am amintit cu toții de 2011, cu gândul că fenomenalul parcurs realizat de Novak Djokovic în urmă cu doi ani ar putea fi reeditat. Ca și atunci, sârbul a început sezonul în forță, a defilat în primele turnee și a pus victorie pe victorie, ajungând la 22 consecutive. Până la semifinalele Indian Wells, când am aruncat cât colo 2011 și ne-am îngrămădit să scotocim prin lada cu amintiri a lui 2009.

La urma urmelor, niciodată n-a fost un moment mai justificat să facem referiri la anul de grație al carierei lui Juan Martin Del Potro. De atunci și până acum, pe lungul drum al recuperării argentinianului ne-am mai împiedicat de false semnale ale revenirii la nivelul maxim, dar realitatea e că Delpo s-a împiedicat mereu când a venit vorba să dea piept cu Big Four, la picioarele căruia s-a oprit de fiecare dată revirimentul său. Victoriile ocazionale au venit în situații mai puțin importante, iar consensul era clar: deși văzut drept cel mai probabil challenger pentru primii patru, Delpo n-avea suficiente resurse să le pună probleme. Iar ocazionalele dureri la încheietură, semnalate prompt și cu îngrijorare de vocea Twitter-ului, nu puteau decât să complice ecuația.

Dar ce semn mai bun ne-am mai putea dori decât acesta? Pentru prima oară din 2009 încoace, Del Potro leagă două victorii consecutive la jucătorii din fruntea clasamentului. În 2009, la US Open-ul pe care l-a câștigat, i-a învins, succesiv, pe Rafa Nadal și Roger Federer, pe atunci locul 3, respectiv 1. Aceleași locuri ocupate acum de Andy Murray și Novak Djokovic, învinșii lui în sferturile și semifinalele Indian Wells.

E Del Potro gata să facă iar pasul cel mare? Probabil că e încă devreme să dăm un răspuns, dar în mod sigur ce s-a întâmplat la IW vineri și sâmbătă nu poate decât să ajute. Sunt puține exemple, în trecutul recent, în care un outsider să creadă în șansa lui contra lui Djokovic așa cum a făcut-o Delpo. Când astfel de momente apar, sârbul este jucabil. A demonstrat-o Wawrinka, la AO, însă elvețianul n-a dus treaba până la capăt. Cu un pic mai mult noroc și cu un forehand absolut ucigător, exact ca-n 2009, Del Potro l-a doborât pe Nole, și a făcut-o împrumutând scenariul favorit al acestuia: cu spatele la zid, într-un moment în care nimeni nu-i mai dădea vreo șansă, a revenit de la 0-1 la seturi și 0-3 în decisiv. O ispravă aproape similară cu cea reușită cu doar o zi înainte. 

De fiecare dată când un lider mondial pierde, mai cu seamă unul atât de autoritar cum e Djokovic în versiunea 2013, unda de șoc creată astfel dă naștere la tot soiul de calcule și speculații. Nole nu pleacă nicăieri, asta e sigur, și chiar dacă învins iar în semifinale la Indian Wells pentru al doilea an la rând, el rămâne deocamdată intangibil în fruntea clasamentului. Însă e cât se poate de refreshing să vezi că există jucători care acceptă provocarea de a se lua la trântă cu numărul 1. La doar o zi după ce Tsonga n-a pus niciun fel de opoziție în sferturi, Del Potro a ales calea diametral opusă, obținând drept premiu o victorie absolut improbabilă.

Și a făcut-o utilizând o soluție născută mai degrabă dintr-un compromis: slice-ul de rever down the line, folosit preponderent pentru a-și proteja încheieturile, improvizație care a avut mare succes și contra lui Murray. Djokovic a avut viață grea încercând să răspundă acestei lovituri. La rândul său, reverul sârbului a avut o zi teribilă, așa s-a creat un mismatch pe care Del Potro a știut, pe final de meci mai ales, să-l transforme într-un avantaj imens: având timp să se poziționeze, și-a putut pune în valoare forehand-ul, care a lucrat ca un pichamăr. Pas cu pas, de fabuloasa defensivă a lui Djokovic s-a ales praful. 

Dar n-a fost atât de simplu. Primul set n-a anunțat nimic bun pentru argentinian. Cu toate că s-a agățat cu unghiile de el, salvând nenumărate mingi de break, Delpo s-a văzut neputincios în fața defensivei lui Novak, care a absorbit excelent forța cu care veneau mingile dinspre Juan Martin, redistribuind-o înapoi în terenul argentinianului într-o serie de lovituri care au sfârșit, de multe ori, prin  a-l scoate din trasa ideală pe acesta. Setul secund a început însă cu o scădere neașteptată a concentrării lui Nole, în fapt, un pattern care continuă să se repete aproape iritant de la Dubai încoace, dar de care precedenții lui adversari nici n-au știut, nici n-au putut să profite. Delpo a făcut break, l-a pierdut, apoi l-a recâștigat și l-a cimentat cu un al treilea. În pofida unui semi-comeback, Novak n-a putut salva setul. S-a regrupat în decisiv și s-a desprins la 3-0, numai pentru a-i permite lui Delpo rebreak-ul la 3-2, printr-un game foarte neglijent pe propriul serviciu. De acolo, finalul i-a aparținut complet argentinianului, care a încheiat apoteotic, cu un as.

Altfel, întins pe două ore și 50 de minute, meciul a fost presărat cu o sumedenie de raliuri de mare clasă, iar calitatea multora dintre schimburi, evoluția scorului și mai ales rezultatul final îl plasează deja pe lista celor mai bune partide ale anului. Atmosfera a fost superbă, iar tribunele, aproape împărțite între scandările sârbești și cele argentiniene, au pus un umăr zdravăn la frumusețea meciului. Așa cum a făcut-o și Mohamed Lahyani, arbitrul de scaun care, pe lângă câteva overrule-uri inspirate, a făcut foarte bine că a evitat până la extrem time warning-urile. Decizie corectă, în condițiile în care s-a jucat pe o căldură infernală, iar cei doi au avut nevoie de fiecare secundă de respiro după raliuri epuizante. 

Remarcabilă reacția lui Djokovic de după meci, la fel de elegantă precum cea de la fileu. Sârbul a declarat că n-ar fi meritat să câștige și că spiritul de luptător al lui Delpo a făcut diferența. 

Și mai remarcabilă e o cifră, scoasă din sacul de statistici inerent unui astfel de meci de multe stele: ultima oară când Djokovic pierduse un meci pe hard outdoor după ce câștigase primul set s-a întâmplat tocmai în… 2009, la Shanghai, 115 meciuri în urmă. Ceea ce descrie și mai bine imensitatea victoriei lui Delpo.

Rămâne de văzut dacă Juan Martin poate face tripla, iar după Murray și Djokovic să-l învingă și pe Rafa Nadal. La cum au evoluat lucrurile în acest turneu, nu se putea o finală mai frumoasă. Parcursului inspirat al lui Delpo i se va opune renașterea lui Nadal, de la un meci la altul mai sigur, mai puternic. Rafa a confirmat succesul cu Federer printr-o victorie cel puțin la fel de solidă, chit că, din multe puncte de vedere, deloc surprinzătoare. 

Nadal are un head-to-head zdrobitor cu heavy-hitter-ul ceh, iar asta nu numai din cauza diferențelor de stil pe care Berdych le găsește aproape insurmontabile, ci și pentru că i-a intrat în cap lui Tomas și știe cum să profite de asta. Psihic, Berdych nu-i tocmai cel mai solid jucător, iar când are de jucat cu un mastodont mental precum Rafa, cehul, un adversar atât de complicat pentru Federer, de exemplu, se frânge sub presiunea unui spin pe care nu știe să-l gestioneze. Mai atlet, mai puternic și mai predispus în a desena niște unghiuri la care Berdych e tot mai puțin probabil să aibă răspuns pe măsură ce scorul îl apasă, Nadal n-a avut decât un moment de cumpănă pe tot parcursul meciului. Însă felul în care au reacționat cei doi spune multe despre cât de dificil e acest matchup pentru Tomas. În setul secund, cehul a profitat de un game mai slab al lui Rafa și a făcut break, având ocazia de a servi pentru setul secund, la 5-3. A făcut-o timorat, permițându-i ibericului să recupereze instant și să închidă meciul cu o serie de 4 game-uri la rând. Per total, TB a pierdut 33 din ultimele 35 de seturi jucate cu Rafa.

La primul turneu pe hard de la revenire, Nadal ajunge, așadar, în finală. E a patra la rând, bilanț peste așteptările lui Rafa: “E foarte, foarte dificil de imaginat ce s-a întâmplat. Dar iată-ne aici, azi, sunt foarte fericit de ce s-a întâmplat în ultima lună. După 7 luni, n-am nimic de pierdut. Am făcut mai mult decât mi-am închipuit”.

Berdych are, însă, o altă părere, iar mesajul lui e elocvent: Rafa e la loc. “Arată din nou foarte puternic pe teren. Joacă foarte agresiv, iar dacă i-a lipsit încrederea în primele meciuri după revenire, însă categoric nu mai e cazul acum. Și n-a fost cazul azi”. Delpo, atenție. 

Avem așadar o finală frumoasă, pe care n-ar fi luat-o nimeni în calcul la startul turneului. Poate nici ei doi, cu atât mai puțin când, cu câteva zile înainte de startul IW, au jucat un demonstrativ la New York, câștigat atunci de Delpo. Rafa conduce cu 7-3 raportul meciurilor directe (3-3 pe hard), dar toate victoriile lui Juan au venit în 2009, anul de grație amintit la început. Dacă 2009 chiar s-a întors, Del Potro are o ocazie ideală s-o demonstreze. De văzut în ce fel se va recupera el din punct de vedere fizic după ultimele două meciuri. Miza e uriașă, nu atât trofeul în sine, cât semnificațiile lui pentru fiecare. Bonusul vine din clasament: dacă Rafa câștigă, urcă pe 4, dacă Delpo câștigă, urcă pe 6. 

 

Dincolo de concretul semifinalelor și finalei, poate că se impune să ne reajustăm un pic ideile despre sezonul 2013. Revolta lui Del Potro, care s-a decis, în sfârșit, să-i scuture pe primii 4, vine la timp pentru a dinamiza și mai mult lupta la vârf. Cu Delpo, cu Rafa renăscut și pregătit să îmbrățișeze cu căldură sezonul european de zgură, cu Murray mai solid ca niciodată și cu Federer pe care e încă prea devreme să-l scoatem din orice calcul, poate că nu-i chiar atât de improbabilă o repetare a diversității de anul trecut.  Opoziția lui Djokovic strânge rândurile.