Ce e de urmărit în sezonul de zgură și care sunt concluziile după primele trei luni ale sezonului masculin

Într-un moment în care segmentul de zgură al calendarului e pe punctul să capteze atenția lumii tenisului, iar fanii se pregătesc pentru startul celei mai intense perioade a anului, e timpul potrivit să vedem în ce fel se face tranziția dintre hard și suprafața roșie. Înainte de a discuta despre temele principale ale sezonului de zgură, să vedem, pe scurt, cum stăm după primele trei luni ale anului.

1. Djokovic, dominare cvasitotală

Novak se simte în mod tradițional ca peștele în apă în primul trimestru al sezonului, dar până și pentru standardele lui startul anului a fost excepțional. Atât de bun, încât se fac deja comparații între 2015 și 2011, anul exponențial al carierei sârbului, iar oamenii din tenis se întreabă dacă nu cumva dominația lui va sufoca suspansul în restul anului. Trei turnee mari s-au jucat până acum, iar Djokovic le-a câștigat pe toate, reușind, ca și în anul menționat mai devreme, tripla Australian Open – Indian Wells – Miami. Diferența dintre cei doi ani este însă una esențială: față de 2011, sentimentul e că Djokovic nu are o amenințare reală, iar succesele sale au venit fără să fie obligat în vreunul dintre cele trei turnee să lase absolut totul pe teren. Murray a clacat în momentele cheie ale finalelor de la Melbourne și Miami, iar Federer, după ce a lăsat impresia că poate merge umăr la umăr pe linia dreaptă a finalei de la Indian Wells, a dispărut brusc în setul decisiv.

2. Rafa, în pană de încredere și de rezultate

Când a început anul, Nadal ne-a avertizat pe toți că va dura până când își va regăsi cadența, dar chiar și ținând cont de reținerea lui obișnuit în astfel de situații, startul sezonului a fost mai degrabă îngrijorător. Nu atât rezultatele, cât nivelul jocului dau această impresie. Nu că performanțele înregistrate ar fi de natură să-l mulțumească în mod special pe spaniol: un singur titlu, și acela în turneul cu cel mai puțin dificil traseu, plus eliminări mai degrabă timpurii în restul turneelor; rezultate care, cuplate cu absențele din partea a doua a anului trecut, încep să se simtă în clasament. Când a tras linie după primele trei luni, Rafa a vorbit în mod deschis despre lipsa încrederii și despre cum emoțiile îi afectează calitatea evoluțiilor, dar în același timp a respins posibilitatea unui declin veritabil, promițând că va veni cu o rezolvare și că va face tot ce poate pentru a-și regăsi jocul cel mai bun.

3. Federer, în nota finalului lui 2014: relaxat și spectaculos

Exceptând pasul greșit de la Melbourne, care, privit în perspectivă, pare mai degrabă un accident izolat, Federer a rămas cea mai viabilă opțiune pe care o poate propune opoziția lui Djokovic. După AO, Federer a atins un nivel care se găsește undeva între bun și excelent, făcându-i pe unii analiști să se întrebe și să îl întrebe dacă nu cumva joacă cel mai bun tenis al carierei. Cu toate astea, Federer a cules “doar” două titluri mai mici, ceea ce îi neagă orice șansă, pentru moment, de a reduce diferența care îl separă de Djokovic. Însă standardele după care el își evaluează performanțele par să fie altele la acest moment, în sensul în care elvețianul pune pe primul plan satisfacția personală și raționalizarea resurselor fizice. După înfrângerea altminteri frustrantă de la Indian Wells, Roger a admis că-l macină felul în care a pierdut titlul, dar a spus că va uita felul în care s-a produs ea “în maxim 25 de minute din momentul în care voi fi ieșit din stadion”. Federer a absentat apoi de la Miami, luându-și o a doua vacanță a anului, după cea prelungită de după Australian Open.

4. Murray a pierdut contactul cu primii trei

Vestea bună a primelor trei luni din 2015 pentru Murray e că britanul a intrat pe un trend ascendent față de anul anterior în ce privește performanțele: o finală de Slam, o alta de Masters și recuperarea locului 3 în clasament. Vestea proastă și cu adevărat importantă: Murray rămâne un non-factor în meciurile cu ceilalți trei jucători din Big Four, în fața cărora pierde cu regularitate de 12 meciuri încoace. Mai mult, el pare să-și fi dezvoltat deja un complex contra lui Djokovic, cel mai plauzibil adversar al său până la finalul carierei. Cele două seturi pierdute la zero în finalele de la Australian Open și Miami vorbesc de la sine. Per total, jocul lui Murray a regresat după oprirea colaborării cu Ivan Lendl, iar cel puțin momentan, britanicul nu pare să arate că are suficientă foame să lupte cu această stare de fapt și să se opună trendului.

5. Wawrinka e în continuare la fel de imprevizibil

Apropo de trenduri: iată un alt jucător care continuă în același ritm ca anul trecut. După un start foarte bun, cu titluri la Chennai și la Rotterdam și un parcurs mai mult decât solid la Australian Open (chiar dacă nu și-a putut apăra titlul), Wawrinka a replicat în stilul 2014, cu evoluții modeste la primele două turnee de Masters ale anului. Asta, cu toate că Stan își propusese pentru acest an ceva mai multă constanță în turneele mari. E greu însă să-l clasezi cu adevărat pe Wawrinka la capitolul dezamăgiri: elvețianul poate oricând să explodeze cu un alt titlu mare, așa cum a făcut-o și anul trecut, la Monte Carlo.

6. Nishikori și presiunea succesului

Neobișnuit cu astfel de înălțimi, lui Kei i-a luat ceva timp, conform propriilor mărturisiri, să se ajusteze la noul statut în acest start de sezon în care a atins un career high, locul 4. Dar, după un start de sezon neimpresionant, Nishikori spune că la Miami a simțit, în sfârșit, că jocul său începe să revină, iar japonezul rămâne de urmărit pe segmentul Barcelona – Madrid – Roma.

7. Del Potro și relevanța absenței sale

Când realizezi că restul plutonului continuă să nu poată propune o soluție consistentă, îți dai seama cât de importantă ar fi fost prezența unui Juan Martin Del Potro apt 100 la 100. Din păcate, argentinianul abia dacă a putut bifa o apariție la Miami, și aceea de scurtă durată, iar perspectivele sunt mai degrabă reținute.

8. Restul plutonului: între promisiuni și ambiguități

La trasul liniei după primele trei luni, singurul challenger care se poate lăuda cu un progres considerabil este Milos Raonic. Canadianul a făcut un meci extraordinar cu Federer la Brisbane și l-a învins pe Nadal la Indian Wells în drum spre o semifinală în care a pierdut iar cu Roger, iar toate acestea echivalează cu un salt considerabil. Pe de altă parte, cu toată constanța lui, Raonic are în continuare multe goluri de umplut, precum jocul la retur, minusuri care îi micșorează șansele de a ataca titluri de Grand Slam sau de Masters.

Ceilalți, fie că e vorba despre tinere speranțe sau speranțe-nu-chiar-atât-de-tinere, întârzie să confirme, iar cazul cel mai elocvent e cel al lui Dimitrov. Bulgarul a intrat într-o criză nu doar de formă, ci și de rezultate, și vorbește despre necesitatea unor schimbări în jocul său. Așa că greul a rămas pe veterani. Doi dintre ei, David Ferrer și Tomas Berdych, au impresionat prin constanță în segmentul ianuarie – martie. Ferrer a câștigat trei titluri deja (egalul lui Djokovic la acest capitol), la Doha, Rio și Acapulco, în vreme ce, inspirat de o schimbare utilă în staff, Berdych a făcut eforturi mari în această perioadă, în care a adunat multe meciuri și a jucat cel puțin sferturi de finală la toate turneele în care a intrat. Problema celor doi rămâne însă aceeași ca întotdeauna: ei nu pot să îi bată în mod constant pe jucătorii de top 3.

***

Concluzia acestor prime trei luni ar putea fi expediată în două cuvinte: status quo. Sau în alte cuvinte, mai degrabă acalmie. Se continuă trendul din finalul lui 2014, cu un război la vârf între Djokovic și Federer care-i mai degrabă pe hârtie, pentru că, în ciuda a destule înfrângeri în meciurile direccte cu Roger din ultimele 15 luni, sârbul își ține la distanță confortabilă rivalul. Alt trend care se menține este regresul (fie în evoluții, fie în rezultate) lui Murray, coborârea lui Nadal, pasul pe loc al eternului grup de pe locurile 5-8 și slaba reacție a plutonului, care se mulțumește cu firimiturile.

Și atunci, poate sezonul de zgură să scuture această stare de fapt? Puțin probabil, pentru că, așa cum vom vedea, principalele întrebări și așteptări se învârt în jurul acelorași nume. Dacă ar fi să rezumăm într-o singură frază, cel mai probabil totul se limitează la o singură mare întrebare: dacă va câștiga în sfârșit Djokovic Roland Garros și dacă Nadal va reuși să-și apere teritoriul. Duelul celor doi va domina, cel mai probabil, narativul următoarelor trei luni, cu Federer pe post de observator de lux.

Novak Djokovic și Roland Garros

E 2015 anul în care, în sfârșit, Djokovic îl va răpune pe Nadal la Paris și-și va trece numele pe shortlistul celor care au reușit Grand Slamul carierei, bifând unicul Slam pe care nu l-a câștigat vreodată? Aceasta este cea mai mare întrebare a anului, iar multă lume spune că răspunsul este da. Nu doar atât. Mulți specialiști cred că Djokovic ar putea merge chiar mai departe de atât: ar putea să câștige toate cele patru GS-uri într-un singur an.

E prea mult? Sârbul vrea să o ia pas cu pas, turneu cu turneu, conștient de magnitudinea unui asemenea task. Spuneam mai sus că Djokovic a dominat autoritar între ianuarie și martie, fără să fie cu adevărat obligat să-și atingă limitele. Asta nu înseamnă că Djokovic n-a avut și momentele lui de slăbiciune, ori pe asta se bazează cei care nu văd plauzibil un an confiscat în întregime de sârb. “Sunt prea multe lucruri care trebuie să se întâmple simultan”, spunea Martina Navratilova în New York Times, întrebată despre posibilitatea ca sârbul să câștige toate cele patru titluri de Grand Slam ale anului.

Din 1992 încoace, niciun jucător nu a reușit să câștige atât Australian Open, cât și Roland Garros în același an. E ceea ce va încerca Djokovic anul acesta, iar mulți alți specialiști sunt gata să îl dea favorit la Paris. “Dacă va câștiga Roland Garros, Djokovic va ajunge la un cu totul alt nivel. Va intra în cultura populară și printre legendele acestui sport, și sunt convins că e capabil să facă o astfel de performanță”, spunea Justin Gimelstob, printre altele comentator, analist și antrenorul lui John Isner.

Marele obstacol al lui Djokovic pare să fie în egală măsură nu doar Rafa, ci și propriul mental. Până acum, Djokovic a clacat sub presiune, iar anul trecut s-a simțit cel mai bine asta, el topindu-se cu totul într-o finală în care Nadal a părut vulnerabil per total, și de-a dreptul dominat în primul set. 

De felul în care va decurge lupta celor doi principali candidați la titlul la Roland Garros ar putea depinde, în bună măsură, și direcția în care vor evolua carierele lor. Cu 14 titluri de Slam la activ, Nadal are la Paris cea mai bună șansă de a se apropia de recordul lui Federer. La rândul său, cu 8 titluri la acest moment, Djokovic va încerca să profite de orice ocazie ca să reducă din diferența față de rivalii săi.

Rafa Nadal. E timpul pentru o nouă ascensiune?

Rafa a dus excelența pe zgură atât de sus, încât anul trecut, când spaniolul a reușit “doar” un titlu și o finală de Masters în drumul spre Paris, pierzând timpuriu la Monte Carlo și la Barcelona, toată lumea s-a panicat. Asta înseamnă că până și în cei mai slabi ani ai săi, Rafa a găsit în zgură pansamentul de care a avut nevoie în momentele grele. Nu s-ar putea, în contextul prezentat sumar ceva mai sus, un timing mai bun pentru spaniol: Nadal are nevoie de rezultate și are nevoie de ele rapid, pentru a evita o tragere complicată la Roland Garros. Pe de altă parte, și presiunea va fi mai mare pe el de aici înainte: dacă între Australian Open și Miami înfrângerile lui au fost cumva de înțeles, discursul public se va schimba începând cu Monte Carlo. Începând cu acest turneu, Rafa e așteptat să câștige ori de câte ori intră pe teren, indiferent de numele adversarului și de situația din clasament.

După nouă luni grele, cu multe înfrângeri în fața unor adversari mult mai slab clasați și cu o varietate de probleme fizice, va fi fascinant de urmărit evoluția lui Nadal la Monte Carlo, Barcelona, Madrid și Roma, cum își va crea el momentumul pentru Roland Garros și cum va lupta cu o dublă amenințare, cea a lui Djokovic și cea a propriilor umbre. Pare un task infernal, chiar și pentru un sportiv care și-a făcut un obicei din depășirea celor mai grele obstacole. Însă dacă e cineva care să poată face toate astea, e limpede că el e Nadal. Și ar fi o eroare să nu-l considerăm principalul favorit la Roland Garros, cel puțin până la momentul în care va preda trofeul la Paris.

Federer: love of clay

În contextul în care Djokovic și Nadal fură atenția tuturor în calculele hârtiei, e interesantă alegerea lui Federer de a da atâta atenție sezonului de zgură, suprafață pe care elvețianul a părut că-și limitează efortul în ultimii ani. Ca și în 2014, Roger revine și de această dată la Monte Carlo, turneu pe care l-a sărit din calendar câțiva ani buni. Apoi el este anunțat prezent la Madrid (după absența justificată din 2014) și la Roma, iar în plus și-a adăugat în program și Istanbul, un turneu de 250 care își face debutul anul acesta în calendar. Să joci patru turnee pe zgură pre-RG înseamnă un efort mare pentru Federer, deși o retragere de la Roma ar trebui să nu mire pe nimeni. Ce așteptări poate avea Roger de la acest segment? Ca și anul trecut, când a făcut o finală neașteptată la Monte Carlo, el poate profita oricând de un context favorabil, în special la MC (unde are o tragere bună) sau la Madrid, unde altitudinea îl ajută. Dintr-un rol de outsider de lux, Federer va juca relaxat, fără nicio presiune, iar fanii săi n-ar trebui să excludă posibilitatea unor surprize plăcute.

Restul – de unde sare iepurele?

Dacă n-au reușit pe hard, ce șanse reale au ceilalți jucători să câștige titluri importante pe zgură? În ciuda unor meciuri bune făcute ocazional pe zgură (capitol la care merită menționate evoluțiile excelente în înfrângerile la limită de la Roma, cu Djokovic în 2011 și cu Nadal în 2014), șansa cea mai bună la un prim titlu pe zgură pentru Andy Murray vine abia într-un turneu de 250, cel de la Munchen, unde și-a anunțat prezența. Ca pe fiecare an, David Ferrer își va pune iar toate resursele pe masă în căutarea unui titlu la unul dintre cele trei Masters-uri de zgură, dar n-a putut să obțină unul nici măcar când l-a învins, după mari eforturi, pe Nadal. Wawrinka rămâne cea mai plauzibilă alternativă la tripleta Nadal-Djokovic-Federer, cu argumentul că a mai avut succes în trecut la toate cele trei Masters-uri care urmează (titlu la Monte Carlo, finale la Madrid și Roma). Iar Kei Nishikori are amintiri excelente din Spania, unde a câștigat Barcelona și a făcut o finală la Madrid. Afară de cei patru, apariția oricărui alt nume pe lista finaliștilor la turneele mari din sezonul de zgură ar fi o surpriză de proporții.

Sezonul de zgură, program

 

Săptămâna 6-12 aprilie:

Casablanca, 250. Finală Martin Klizan – Daniel Gimeno Traver
Houston, 250. Finală Jack Sock – Sam Querrey

Săptămâna 13-19 aprilie:

Monte Carlo, Masters 1000

Săptămâna 20-26 aprilie

Barcelona, 500
București, 250

Săptămâna 27 aprilie – 3 mai

Munchen, 250
Estoril, 250
Istanbul, 250

Săptămâna 4-10 mai

Madrid, Masters 1000

Săptămâna 11 – 17 mai

Roma, Masters 1000

Săptămâna 18-24 mai

Nice, 250
Geneva, 250

25 mai – 7 iunie

Roland Garros