Cazul Garcia, un exemplu de eșec jurnalistic și uman

Bunică-mea citea rar presa. Avea alte chestii mai urgente de făcut, cum ar fi să țină sub control o gospodărie întreagă de țară. Dar în weeekend se trântea în pat, își punea ochelarii și desfăcea ziarele. Era după revoluție, epoca de maximă expansiune a presei scrise. Chiar înainte să foșnească ziarul, mamaia trăgea adânc aer în piept și zicea același lucru, de fiecare dată: ”ia să vedem ce mai mint ăștia”. Prima dată când am auzit-o spunând asta, am ridicat ochii din ce făceam, amuzată. Însă pe chipul ei nu era nici urmă de amuzament: era doar stoicismul fără iluzii al cuiva care știe care e treaba cu presa, dar are nevoie din când în când să mai afle ce se întâmplă în lume.

Mamaia era născută în 1923. Prinsese, deci, 24 de ani înainte de comuniști și probabil era familiarizată cu exagerările, senzaționalismele sau minciunile sfruntate la care recurgeau ziarele pentru a se vinde. Chestiile astea nu s-au inventat după '89. Dacă nu credeți, citiți schițele lui Caragiale despre cum se făceau știrile în presa din secolul 19. Nimic nou sub soare.

Cei născuți și crescuți în comunism, însă, au altă vulnerabilitate. Obișnuiți cu o singură presă de stat, care de obicei filtra la sânge tot ce publica și scria totul sub aparența unui ton profesionist și sobru, cred orbește tot ce se dă la tv sau la ziar. ”Dacă scrie negru pe alb, trebuie să fie adevărat.” Aud de la oameni din generația părinților mei: ”am auzit la televizor”, sau ”am citit pe internet” și apoi urmează cine știe ce chestie șocantă și fantasmagorică. Întrebați ”dar pe ce post ai auzit”, sau ”pe ce site”, sau ”cine a scris”, rămân un pic descumpăniți. ”Ei, nu mai știu”, răspund ei, ”pe internet”. Mulți încă acordă întregii prese aceeași încredere și nu realizează că CINE spune este mai important în ziua de azi decât CE se spune.

Acum, mai ales cu internetul și social media la putere, pericolul este că orice poate trece drept știre. Cazul Begu-Garcia este un exemplu de manual în acest sens. Unul care ar trebui pus la categoria: ”un neghiob aruncă un bolovan în apă și 100 înțelepți nu-l pot scoate”. Doar că în cazul nostru, un neghiob a aruncat cu un tweet și apoi alți zeci, și apoi sute, și apoi mii și zeci de mii au sărit să se bălăcească și ei în mlaștina tulbure. 

Azi au intrat pe treizecizero.ro, doar până la ora prânzului, un puhoi de oameni. Concluzia e clară. Singura consolare este că aceste zeci de mii de oameni măcar au citit un articol de calitate, care spune adevărul. Dar câtă atenție a atras notița în care am făcut cronica meciului Irinei contra Carolinei, meci greu, câștigat la limită, după aproape trei ore și multă transpirație? După cum spunea Adrian Cruciat, antrenorul Irinei și comentator sportiv pe pagina sa de Facebook, doar noi ne-am interesat de starea fizică a Irinei când a fost accidentată, la începutul anului, la genunchi. Nimeni, mai spunea el, nu l-a asaltat cu telefoane ca să afle cum a întors Irina de la 0-5 în decisiv contra lui Lisicki la Miami, așa cum a fost asaltat pentru a comenta pe marginea așa-ziselor afirmații ale lui Garcia.

Și mai grav, tot Cruciat a spus că i-a sfătuit pe jurnaliștii români care l-au sunat să nu publice știrea, pentru că e îndoielnic că este adevărată. L-a întrebat pe unul dintre ei de ce a publicat-o. Respectivul a răspuns că i-a fost teamă că dacă n-o publică și se dovedește a fi adevărată, va rămâne de fraier. Frică.

Buba întregii harababuri este totuși că ERA FOARTE UȘOR DE VERIFICAT CÂT DE SOLIDĂ E ȘTIREA. Suntem în epoca internetului și, la cât de multe dezavantaje are acest lucru, sunt totuși la fel de multe avantaje. Cum ar fi că toate răspunsurile sunt la câteva clickuri distanță. Mergi înapoi pe fir și ajungi la sursă; în cazul nostru, ”sursa” era postarea unui utilizator pe un forum de tenis, utilizator care a mărturisit ulterior că preluase un comentariu al altui fan de pe Twitter, fan care, surpriză-surpriză, și-a șters contul. Astea sunt vremurile: oricine poate să-și facă un cont și să spună te miri ce, pentru că apoi e la fel de simplu ca persoana să șteargă contul și să dispară. Internetul nu are legi în afară de bunul simț al utilizatorului, care poate să existe sau nu.

Utilizatorii obișnuiți nu pot fi făcuți responsabili de ce scriu, însă site-urile cu audiență ar trebui să fie. Regula aceea cu verificarea oricărei informații din trei surse exact din acest motiv există. Dacă cei de la blogul portughez care au propagat primii chestia ca „știre” și apoi presa română, care a sărit să muște momeala, ar fi ținut cont de acest lucru simplu, ar fi văzut că nu pot găsi trei surse credibile și n-o pot da. De asemenea, dacă ar fi făcut ceea ce ar fi trebuit să facă orice om normal la cap într-o situație atât de gravă – adică să meargă la înregistrarea meciului și SĂ CAUTE DOVADA – ar fi văzut că nu există niciun moment în care Garcia este înregistrată pe bandă spunând acele lucruri. Dacă tot voiau atât de mult să împace și varza senzaționalistă și capra etică, jurnaliștii români puteau să zică: ”Ia uitați ce susține un blog portughez că ar fi zis Garcia. Noi am revăzut însă meciul și nu am auzit nimic în acest sens.” Dar, deh, e greu: trebuie să-ți faci cont la tennistv (costă) și să mai petreci timp periind meciul cu câștile în urechi. Zgârcenie și lene.

Frică, zgârcenie și lene. Și la astea mai adăugăm una, cea mai gravă: instigare la ură. De ce era nevoie să fie publicată pe un site de sport românesc pagina de Facebook a Carolinei, împreună cu o poză în care era îmbrăcată într-o fustă lungă colorată? Asta e instigare la rasism, nici măcar nu este atât de subtil. Adică răspunsul la o așa-zisă insultă rasistă este exact același: duceți-vă și aruncați cu insulte rasiste. Iar miile de români verzi care au înțeles mesajul și au dat năvală să posteze măscări pe pagina de Facebook a jucătoarei franceze? Bravo, națiune, halal să-ți fie.

Ieri m-am trezit că mă contactează o prietenă care lucrează la ambasada României din Franța cu un link al poveștii, întrebându-mă dacă e adevărat. N-o știam fană tenis și am întrebat-o de ce o interesează. Mi-a răspuns că ambasada primise cereri de la diverse persoane publice din România să ia o poziție oficială. Prietena mea nu este jurnalist. Dar este om inteligent, care își face bine meseria. Așa că înainte să facă ceva, a verificat dacă este adevărată povestea de la cineva din interiorul fenomenului și m-a întrebat pe mine. Nici eu nu sunt jurnalist de meserie (slavă cerului), dar știu câte ceva despre sportul ăsta și sunt om inteligent și cu bun simț. Ca și Adrian Cruciat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să reiau înregistrarea meciului și să ascult cu urechile ciulite partea incriminată. De ce? Pentru că atunci când se fac niște acuzații atât de grave, atât de serioase, verifici și răsverifici de zece ori înainte să le dai drumul.

Orice acțiune are consecințe, mai ales în lumea de azi, unde totul se propagă cu viteza luminii. Ce spui schimbă lumea, mișcă oameni, spre bine sau spre rău. Acum, realitatea se poate schimba radical în câteva minute și mulți dintre cei care se află la răspântie, bătând toba și înfluențând această realitate, se pare că sunt niște iresponsabili fricoși, leneși, zgârciți și agresivi.

Ce e de făcut? Simplu. Triați-vă la sânge sursele și tăiați-le portavocea acestor indivizi. Nu mă uit la televizor de 15 ani și iată că n-am murit. Dimpotrivă. Sursele mele, atât pentru informații serioase cât și pentru entertainment, sunt câteva site-uri și persoane, din România și străinătate, alese pe sprânceană. Mă uit la orice informație cu ochi critic, și cel mai important, în context: în primul rând, CINE o spune. Apoi, CUM o spune. Doar de aici poți să elimini 80% din pleavă. Apoi, dacă ai încă îndoieli și nu puteți verifica personal,întrebați pe cineva care știe mai multe, cum a făcut prietena mea. În concluzie, gândiți critic și faceți ce făcea bunică-mea: porniți de la prezumția că nu tot ce zboară în presă se mănâncă. Și fiți oameni.