Campioana absolută: Serena recucerește Roland Garros după 11 ani

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Cum ar fi abilitatea Serenei Williams de a câștiga titluri de Slam într-o manieră descurajantă pentru restul competitoarelor. Spre neșansa Mariei Sharapova, printre lucrurile care par a nu se mai schimba niciodată se numără și rezultatul meciurilor dintre ea și Serena, mereu același de aproape 10 ani. „Trebuie să încerc lucruri diferite”, spunea ea înainte de finală și, spre lauda ei, a reușit să facă din nou meciul ceva mai strâns, ca și la Miami. Însă toate eforturile ei au fost pur și simplu insuficiente. Diferența dintre cele două e atât de mare încât impresia cu care rămânem după fiecare meci este că Serena pur și simplu nu are cum să piardă cu Sharapova. Indiferent cât de mult se motivează Masha, americanca găsește mereu acea viteză extra cu care se scutură imediat de determinarea fantastică pe care se cațără rusoaica.

Spre deosebire de alte meciuri cu Serena, Sharapova a făcut lucrurile interesante azi. A început extrem de motivată, salvând patru mingi de break în chiar primul game, apoi făcând ea însăși break și conducând cu 40-15 în game-ul trei. Și-a acompaniat aproape fiecare punct cu „Come On!”-uri de-a dreptul sfidătoare, și, măcar în acele momente, o surpriză părea plauzibilă, sau dacă nu o surpriză, atunci măcar o finală pe muchie de cuțit. Serena s-a trezit însă aproape imediat din emoțiile (a spus ulterior că a intrat foarte nervoasă în meci) debutului și a replicat pe aceeași linie, în ceea ce a fost o demonstrație (cu fundal sonor) de cine lovește mai tare și mai precis. E o cursă în care Sharapova nu poate să câștige contra Serenei, motiv pentru care americanca a preluat imediat inițiativa, grație unei serii de patru game-uri consecutive, și nu s-a mai uitat niciodată înapoi. Maria s-a repliat și a rămas aproape de adversara ei, neoferindu-i prea multe cadouri și forțând-o să-și câștige meciul. Ceea ce Serena a și făcut. Pe măsură ce partida a avansat, liderul mondial a servit tot mai bine, fiind practic intangibilă pe serviciu. Sharapova a avut o replică de râsu'-plânsu' după meci, remarcând că David Ferrer s-ar putea să nu poată servi atât de tare contra lui Nadal cum a făcut-o Williams contra ei. 

Unul dintre „must do”-urile Mariei ca să aibă o șansă reală la victorie era să nu lase nici măcar o șansă să treacă netaxată. Atâta doar că, exceptând acea fereastră din începutul meciului, Sharapova n-a avut pur și simplu de ce să se agațe. Față de meciul cu Kuznetsova, nervii Serenei au fost acum de neclintit. Astfel că, după o oră și 46 de minute de la prima minge, Serena sărbătorea al doilea titlu al carierei la Paris și al 16-lea Slam per total.

Dacă meciul a fost, mai mult sau mai puțin, destul de limpede, câteva vorbe despre ceea ce face, per ansamblu, Serena la acest moment. Pe scurt, confiscă circuitul. După câțiva ani destul de cețoși, cu multe schimbări în fruntea clasamentului, cu fete care au ajuns pe primul loc fără să câștige niciun turneu de Slam, WTA se întoarce acum la stadiul în care are un general și foarte mulți locotenenți. Diferența dintre Serena și restul e ilustrată cel mai bine de diferența dintre Serena și numărul 2 mondial (de fapt, fostul număr 2: Sharapova va fi depășită de Azarenka în urma acestui rezultat), una incontestabilă și insurmontabilă pentru cea din urmă.

Serena este suma unora dintre calitățile care le lipsesc (sau nu sunt suficient de pronunțate) celorlalte fete de top din WTA, calități care fac scheletul unui campion: forță, experiență, serviciu, consistență și, mai nou, echilibru. Echilibru, da, pentru că e o calitate ușor subapreciată la Williams. Ea încă mai are (de fapt, e faimoasă pentru) acele mici crize de panică, dar reușește să le stăpânească și să le depășească, vezi sfertul cu Kuznetsova de la Paris. De altfel, pentru restul jucătoarelor, cea mai bună șansă de a o învinge pe Serena pare a fi în fazele preliminarii ale turneelor de Slam, atunci când sunt șanse mai mari la accidente precum episodul Razzano. Pentru că, pe măsură ce turneul avansează, americanca ajunge la o stare precum cea de azi, din setul doi: a doua cea mai bună jucătoare din lume a făcut absolut totul, și n-a ajutat la nimic.

De la faimoasa înfrângere cu Razzano de anul trecut, Serena a reușit un ireal bilanț de 73-3 (31 dintre aceste victorii fiind consecutive, și seria continuă), câștigând aproape tot ce se putea câștiga între timp. A ratat doar Australian Open, altfel am fi vorbit acum de o Serena care deține toate cele patru titluri de Grand Slam. La cum merg însă lucrurile, nu ar mira pe nimeni dacă ea va ajunge în 2014 la Melbourne dintr-o postură din care să încerce să-și completeze lotul. Cu alte cuvinte, sunt puține argumente cu care să-ți construiești un caz împotriva Serenei la Wimbledon și la US Open, turnee la care ea va fi marea și incontestabila favorită, și pe care, în mod normal, ar trebui să le câștige. Iar toate aceste rezultate se traduc, inevitabil, și în clasament, acolo unde SW stă pe un maldăr de puncte: aproape 4.000 avans față de următoarea clasată.

Cum spunea chiar ea, singura și cea mai mare adversară pentru ea la acest moment este ea însăși. „The lady in the mirror”, așa cum s-a exprimat înainte de French Open. Cel puțin pentru moment, meciul cu alter-ego-ul ei este câștigat la fel de clar precum sunt câștigate cele cu Maria, Vika și compania. Oricare ar fi lucrul, persoana sau provocarea ce o mână din spate pe Serena, funcționează de minune. Și a făcut ca azi, la 11 ani distanță de la precedentul ei triumf aici, atâția ani în care s-a vorbit despre zgură ca despre o problemă, Serena să se impună la Roland Garros la fel de autoritar ca și pe iarbă.

Ce-i și mai impresionant (sau înspăimântător, în sensul bun)? Serena crede că încă n-a ajuns să joace tenisul ei cel mai bun. „Întotdeauna am spus că am simțit că pot mai mult, că n-am jucat niciodată tenisul meu cel mai bun. Poate că încă încerc să ajung la el. Mi-am zis mereu că vreau să mă retrag din vârf. Dar am ajuns oare la vârf?”.

Antrenorul ei, Patrick Mouratoglu, crede că Serena poate ajunge exact acolo unde vrea să ajungă în lupta cu recordurile: „Mi-e greu să mi-o imaginEz nemotivată. Dacă își propune ceva, atunci va reuși, nu poate fi oprită. Este în controlul total al jocului ei. Se mișcă mai bine decât a făcut-o în ultimii ani. Când câștigi, când reușești lucruri excepționale, nu vrei să te oprești, vrei să continui să atingi acele performanțe. Cu cât mănânci mai mult, cu atât ți se face mai foame”, spune Mouratoglu.

Înfrângere dureroasă pentru francezi la dublu

A doua finală a zilei, cea de dublu masculin, s-a jucat cu speranțele francezilor pe masă. Gazdele au sperat că vor sărbători un trofeu la această ediție, dar după ce Mladenovic a pierdut la dublu-mixt tot în meciul pentru titlu, A venit rândul perechii Llodra / Mahut să cedeze. Au fost învinși de frații Bryan, în ceea ce a fost o confruntare de un excelent nivel, decisă în tiebreak-ul decisivului, în care francezii au avut 4-2 și serviciul, dar n-au mai făcut alt punct până la final. Este titlul de Slam cu numărul 14 pentru gemenii americani, în vreme ce Mahut, unul dintre jucătorii greu încercați în tot felul de înfrângeri dureroase, mai trece una pe listă.

Am aruncat o privire și la finala legendelor, tabloul feminin. Martina Hingis și Lindsay Davenport pe de o parte, Elena Dementieva și Martina Navratilova pe de alta, în ceea ce a părut o distracție de lux pentru patru supercampioane. Trecerea anilor n-a schimbat multe, exceptând viteza de joc. Dar Navratilova încă reușește unele intervenții la fileu absolut remarcabile, iar despre Martina Hingis, aceeași Navratilova spunea că locul ei ar fi încă dincolo, în tabloul „serios”. Și da, Elena Dementieva servește la fel de prost și acum, marele necaz al carierei ei. Dar zâmbește mult mai mult pe teren, în fapt, se distrează de-a binelea, iar asta e, la urma urmelor, tot ce contează. Ca să-l citez pe Rafa, „când iubești tenisul, iubești ceea ce faci. Apreciezi fiecare moment”.