Are și Murray un Rosol al lui: despre surpriza lui Jerzy Janowicz și ce înseamnă ea

Bun, n-au trecut nici 24 de ceasuri de când Novak Djokovic a fost eliminat, că a venit și rândul lui Andy Murray să părăsească turneul de la Paris. Dat fiind palmaresul lui Muzz la acest Masters, plus evoluțiile lui la turneele 1000 din acest an, nu e neapărat un șoc, însă te-ai fi gândit că britanicul va face tot posibilul să profite de șansa lui, mai ales că un eventual succes aici l-ar fi apropiat de locul 2 și l-ar fi introdus în ecuație și pentru lupta pentru primul loc, în prima parte a anului viitor. Rămâne însă, din multe alte puncte de vedere, un rezultat cât se poate de surprinzător și îndeajuns de interesant încât să merite o analiză pe îndelete. Așadar, câteva idei despre meci și pe lângă meci.

1. Evident, primul lucru la care te duce mintea, mai ales dacă n-ai văzut meciul, e fix tema pe care am scris ieri: “nu se poate, nu e o coincidență, e prea mult ca și Murray, și Djokovic să piardă unul după altul”. Andy se menajează pentru Londra, corect? Greșit. Dacă Djokovic a fost clar preocupat de ceva, Murray a părut cât se poate de alert, cu mintea la joc. Și-a folosit mare parte din trucuri ca să potolească ploaia de ași și de drepte ucigătoare ale acestui polonez cu un viitor interesant. E întotdeauna foarte solicitant, mai ales din punct de vedere mental, să joci contra unui big server, mai cu seamă când respectivul prinde curaj. Murray e însă omul potrivit pentru o astfel de treabă. Returnează impecabil, se apără ca un apucat, variază și încasează bine toată forța cu care vine mingea de la adversar. Așa a făcut și cu Janowicz. În setul 1, a făcut break-ul la timp cât să evite tiebreak-ul, asta după ce s-a învârtit 5 game-uri ca să-l citească pe polonez. Apoi, în setul 2 l-a destabilizat iar pe Jerzy și a ajuns să servească pentru meci la 5-4. Întâi 30-0 (punct ro), apoi o minge de meci. Un pic sâcâit, a ratat-o, apoi a cedat break-ul. În tiebreak e întotdeauna primejdios când ai în față o asemenea forță a naturii. E, mai mult sau mai puțin, ceva ce seamănă cu o loterie. Janowicz a prins aripi, a atacat serviciul doi al britanicului, și a fugit cu setul.

În decisiv, Old Andy și-a făcut apariția, de undeva de la vestiare, probabil. Murray și-a pierdut întâi focusul, apoi răbdarea și atenția și, într-un final, interesul. E greu să recuperezi un break în fața unui astfel de servant, dar două. Jerzy n-a tremurat și l-a executat pe Andy cu 6-2, în pofida manierei în care mândria Scoției a salvat prima minge de meci  – absolut superb (trebuie să căutați pe YouTube).

2. Când dăm peste câte un astfel de jucător precum Jerzy Janowicz, cel mai la îndemână e să îl catalogăm repede: “A, ok, are serviciu și atât!” Iar greșit. Janowicz are, ce-i drept, un serviciu înfiorător, atinge constant și lejer 220 de kilometri pe oră, dar nu e numai atât. Cu Murray l-am văzut pentru al treilea meci la rând, după succesele remarcabile cu Kohlschreiber și cu Cilic, de la același turneu. Atunci a jucat pe terenul 2, dar iată că nici prezența pe Centre Court nu l-a speriat câtuși de puțin. Se mișcă nemaipomenit pentru înălțimea lui, are un forehand în cross care funcționează ca o artilerie, când ochește bine, e destul de greu să-i mai scapi cu viață. Lovește bine mingea, și dă niște scurte foarte bune. Ba chiar exagerează cu ele, alegând niște momente foarte dubioase pentru a le încerca/rata, chit că efectul secundar obținut a fost enervarea lui Murray. E foarte crud, în sensul clasic al cuvântului, îți dă impresia că vezi un material autentic în plină formare. E și temperamental și determinat, și faptul că a întors cu Andy Murray un meci din situația din care l-a întors ne spune câte ceva și despre moralul lui.

3. Faptul că e temperamental este, în același timp, și un lucru negativ, cel puțin dacă luăm la bani mărunți câteva dintre reacțiile lui JJ. De aia l-am și comparat cu Rosol, pentru că a avut câteva momente în care comportamentul lui a adus foarte mult cu cel al cehului din faimoasa partidă cu Nadal, de la Wimbledon: priviri lungi, insistente și provocatoare, pumni strânși sfidător, plus tăvălitul  pe parchet după victorie. Asta e, totuși, de înțeles. Când începi anul de pe locul 221 și joci turnee Futures ca să aduni puncte, apoi ajungi până în sferturile unui Masters 1000 la finalul anului, și nu oricum, ci învingându-l pe câștigătorul Turneului Olimpic și al celui mai recent Slam jucat, o reacție ușor exagerată de bucurie este acceptabilă, ba chiar recomandată (foto, mai sus, alături de antrenorul său, Kim Tiilikainen). Mai ales că înțeleg că a avut o poveste de viață delicată în copilărie.

Comparația cu Rosol mai merge și în ce privește transa în care Janowicz a intrat în decisiv, când părea că nu mai poate rata nicio minge. (Paranteză lungă: apropo de Wimbledon și de surprizele de acolo, Jerzy e cel care l-a scos pe Gulbis în turul 2, imediat după ce Gulbis impresiona eliminându-l foarte frumos pe Berdych, și făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva s-a întors. Nu, nu s-a întors, dovadă că săptămâna asta a ales să joace într-un challenger din Germania. Și nu oricum, ci în calificările lui, unde a și pierdut, prinzând, totuși, tabloul, ca lucky-loser) 

Oricum, Janowicz a demonstrat că vorbele frumoase care se tot spun despre el de la o vreme au acoperire. Nu trebuie decât să se cizeleze un pic. Are un viitor frumos, și asta nu pentru că l-a bătut pe Murray într-un turneu mai puțin relevant pentru scoțian. Iar viitorul începe chiar cu meciul următor, în care va lupta pentru semifinală cu Tipsarevic. La urma urmelor, de ce nu?

4. Înapoi la Andy. Vestea bună e că eșecul, ca și în cazul lui Djokovic, n-are prea multă importanță. Vestea proastă e că Murray avea șanse să-l depășească pe Federer în clasament până la finalul anului, iar acum și le-a irosit complet. Vestea și mai proastă e că se află la al treilea meci din ultima lună (!) pe care îl pierde de la minge de meci. A făcut-o cu Raonic, la Tokyo, cu Djokovic, la Shanghai, și azi. Că tot vorbeam de Federer, el a reușit o serie de 4 astfel de meciuri între martie-noiembrie 2010. Loc de “îmbunătățit” ar mai fi. Serios acum, motivul pentru care Murray nu e deja implicat încă de pe acum în lupta pentru primul loc o reprezintă și prestațiile sale sub așteptări la turneele de Masters din acest an: afară de Miami, unde a făcut finala cu ajutorul a două WO-uri, în rest are numai eliminări în optimi sau sferturi. 2012 e, de asemenea, și primul an în care Andy nu câștigă un Masters, din 2007 încoace. Ceea ce nu-i tocmai bine.

5. Nu-i așa că vom deveni, majoritatea, suporterii lui David Ferrer? Spaniolul are o șansă unică acum de a câștiga primul Masters din carieră. Pentru constanța sa, poate că îl merită. 17 titluri în carieră (6 dintre ele anul acesta, lider din acest punct de vedere, la egalitate cu Federer), top 5 de atâta vreme, multe semifinale și sferturi la Slam-uri, dar și un fair-play desăvârșit. Sigur, e o șansă mare de tot și pentru Del Potro (later update: nu mai e nici Delpo, l-a eliminat artistul Llodra), Berdych sau Tsonga, următorul pluton de după Big Four – cu toții pot merge până la capăt la Paris – dar, de ce nu, și pentru Raonic sau… Janowicz.

6. Și asta pentru că Parisul devine primul Masters/Slam/Turneul Campionilor, din 2010 încoace, care nu va fi câștigat de Federer, Nadal, Djokovic sau Murray, întrerupând astfel o serie lungă cât o zi de post. Ultima oară se întâmplase tot la Paris. Fie și numai pentru asta și va fi un turneu foarte plăcut de urmărit în continuare. Ați vrut diversitate, măcar pentru un turneu iată diversitatea! Sigur, Guy Forget, directorul Paris Masters, nu e deloc impresionat, ba dimpotrivă. Pentru el e un fiasco, iar ce se întâmplă în această săptămână la Paris nu face decât să sublinieze zecile de motive pe care le are pentru a cere mutarea competiției în februarie. Era inevitabil să se întâmple așa: în momentul în care pui un Masters lipit de Turneul Campionilor, ar trebui să te aștepți la un rezultat asemănător.

7. Și, în loc de concluzie…