Andreea radiază, dar își ține cumpătul: "Mi-am sunat bunicul după meci. M-a învățat să stau cu picioarele pe pământ"

Ne învârtim febrili în jurul sălilor de presă. Uite-o pe Andrea Petkovic, uite-l pe Goffin, vine Djokovic, păzea, că ne calcă Sir Andy, care pășește sfios, urmat de un alai de cameramani, sunetist, producător și ce-o mai fi. Sigur filmează genul acela de reportaj dinamic, cu imagini din culise și cu montaj creativ. Ne înghesuim în florile de cameră din spatele nostru ca să evităm impactul și ne îndreptăm către Room number 3, unde Andreea Mitu, încă un pic pe sub radar, în curând-descoperită-de-tot-poporul (inclusiv de acea categorie care „v-am zis eu că va ajunge mare? V-am zis!”), urmează să-și facă apariția.

Pas cu pas, progresăm odată cu Andreea. Întâi a fost Room 4, o încăpere îngustă, de tip mansardă, în care dacă te ridici cu ceva pretenții, riști să te alegi cu un cucui. Camera e prevăzută mai degrabă pentru interviuri individuale, nu e vina ei. Apoi, pentru turul al doilea, nici măcar atât, doar canapelele din hol, pentru o conferință ad-hoc. Evoluăm acum spre o cameră cu pupitru, cu panou și cu moderator. Parcă am mai trăit traseul ăsta odată. Nu parcă, sigur.

Pe lângă upgrade-urile de locație, vine și cavaleria. Presa străină, adică, grăbită să afle cât mai multe despre jucătoarea care i-a luat prin surprindere pe toți și s-a calificat în runda a patra, încă de la prima ei apariție pe tabloul RG. Can you believe it?, cum avea să zică și Andreea de câteva ori. Yes, we can, Andreea. Dar mai ales tu ești cea care poți. Poți nu doar să câștigi meciurile astea înaintea cărora puțini oameni îți dădeau credit, dar și, cel puțin la fel de important, să-ți păstrezi bunul simț și echilibrul. Caz în care trebuie să-i felicităm părinții, înainte de orice altceva. Când, peste ani, vom auzi fetițe care vor spune, la preselecții, că visul meu e să fiu ca Andreea Mitu, vom prețui și mai mult felul de a fi al Andreei. 

Formerly known as Cristina-Andreea Mitu, românca e o enigmă totală pentru colegii de alte naționalități. Probabil este și una dintre primele ei conferințe de presă în engleză. Domnul italian care a făcut-o să zâmbească pe Simona după amărăciunea suferită cu Lucic-Baroni a venit și aici, curios să afle cum a făcut Andreea față la trucurile de vulpe bătrână ale lui Fran. Ubaldo Scanagatta, jurnalistul cu pricina, se interesează dacă Andreea știa cu cine are de-a face. Știa cartea de vizită a adversarei? „Dacă  știam că a câștigat aici? Sigur că știam. A făcut și o finală în sezonul imediat următor, nu? Da, mă așteptam la un meci greu, dar de asemenea mai știam că sunt mai tânără și am mai multă putere. Da… Încă nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat. Am fost foarte emoționată la final. Mi-am amintit că în meciul anterior am avut emoții mari la mingea de meci, parcă am făcut și dublă greșeală, nu? Îmi ziceam, te rog, orice, numai să nu fii iar emoționată. Cumva, am scos-o la capăt„.

Cum ți se pare experiența pe care o trăiești aici…

„…turul al patrulea, săptămâna a doua la un Slam, poți să îți imaginezi?” Andreea preia întrebarea ca la un drive-volley câștigător și o continuă: „E abia prima oară când sunt acceptată direct pe tablou! Nu pot să zic că m-am așteptat să ajung atât de departe, dar am venit cu toții aici numai cu gânduri bune, cu multă energie, așa că toată lumea din echipă e fericită.

Jurnaliștii străini își continuă curiozitățile și tot întreabă. Dacă se are bine cu celelalte jucătoare din România, de exemplu. „Dacă sunt prietenă cu celelalte jucătoare de la noi? Cu siguranță, cum aș putea să nu fiu?!” Se insistă pe specific, pe numele celei de care se simte mai aproape. „Sunt probabil mai apropiată de Alexandra, pentru că ne-am antrenat mai mult împreună în urmă cu câțiva ani. Am încercat să jucăm și dublu de câteva ori„.

Sau. Dacă îi știe personal pe domnii Țiriac și Năstase. Nu-i știe, dar a remarcat că primul dintre ei a fost prezent la ultimele ei două meciuri. Sau care îi sunt punctele forte. „În mod sigur serviciul n-a fost un punct forte azi”, râde Andreea. „Dar e bine că am reușit să câștig bazându-mă pe celelalte lovituri. Îmi place să lovesc cu forehandul, e cea mai bună opțiune a mea. Dar de regulă încerc să lovesc decisiv indiferent de lovitura folosită”.

Sau. Care îi este suprafața favorită? Pe site-ul WTA a declarat hardul și iarba drept favorite. Suspectez că a cotat iarba drept favorită doar pentru că a ajutat-o anul trecut să se restarteze la Wimbledon, când s-a calificat pe primul tablou de Grand Slam al carierei. „Cred că jocul meu e potrivit pentru orice suprafață. Dar în România am crescut pe zgură. Cu siguranță, dacă verificați, am rezultate mai bune pe zgură și am câștigat turnee pe zgură. Dar… îmi plac toate. Să așteptăm sezonul de hard ca să vedem cum va fi”, zâmbește Andreea la final, când jurnalista insistă să afle care-i suprafața cea mai cea.

Sau. Are vreo jucătoare din circuit cu care și-ar dori să joace? Genul de întrebare care se pune mai ales junioarelor, sau nou-venitelor. Andreea parează elegant, spune că se simte pregătită să joace cu oricine. Le amintește pe Hingis, Capriati, Clijsters sau surorile Williams drept jucătoarele cu care a crescut, dar nu are vreun idol. Învață de la toate ce poate. 

Ne aplecăm un pic pe meci. Andreea vorbește cu același firesc care ne-a atras pe toți ca un magnet la precedentele conferințe. 

„Am încercat să-mi schimb un pic atitudinea azi față de meciul anterior, când n-am fost atât de pozitivă pe teren, am fost prea încărcată și încordată. Am încercat să-mi îmbunătățesc limbajul corpului și să mă bucur un pic mai mult de moment. Francesca e mereu foarte energică, îi place să implice tribuna, țipă, și am încercat cumva să accept și asta. Cred că la 5-5 în primul set și-a pierdut un pic forțele, dar încă era în meci, era multă tensiune și asta m-a ținut conectată. După pauza lungă de toaletă pe care a luat-o – veeeeery long break, râde Andreea, dar nu e răutăcioasă, nu e cazul să-i citească nimeni printre rânduri – am simțit-o în continuare fără puteri. E de două ori mai greu în astfel de situații. E greu să câștigi, e greu și să fii prezentă tot timpul în meci, să nu-ți pierzi focusul. Pentru că o vezi, vezi că nu mai poate, dar asta face lucrurile mai grele pentru tine decât erau înainte”.

Urmează și alt meci, cu Alison Van Uytvanck, aveam să aflăm curând. Un jurnalist belgian e prezent la datorie și o întreabă pe Andreea dacă știe ceva de Alison. „Well…”, începe ea, lăsându-ne impresia că va urma o considerație detaliată. Apoi trântește scurt „I don't”. Contradicția e hazoasă, camera se umple de râsete. „Dar o să aflu. Sau poate o să afle ei despre mine…” spune Andreea ca pentru sine. 

Andreea jonglează cu întrebările naturală, dar nu se simte brusc mai importantă decât e cazul, nu e nici urmă de superioritate, de aroganță sau de alte sentimente cât se poate de umane în astfel de situații.

Străinii pleacă din cameră, ne lasă pe noi. „De unde ești de loc, din România?”, întreabă italianul. „Bucharest!”, zice Andreea. „It's Bucharest, you know, not Budapest!”, strigă ea, iar omul răspunde. „Știu, știu, am fost acolo. Și-n Brașov am fost”. „Sunt atâția confuzi cu Bucureștiul, încât le zic”, ridică din umeri jucătoarea, după ce se trântește ușa.

Hai înapoi la meci. Ce ți-a zis Fran la final? Răspunsul alunecă într-o povestire pe un ton care o să-i aducă mulți fani. 

„M-a bătut pe spate, cred că mi-a zis good play!, dar eu plângeam, nu mai știam de mine. Cumva, ea a reintrat în joc, și de asta m-am temut cel mai mult. E foarte greu. Am pierdut game-ul ăla la 2-0, când am avut două mingi de break, mi se pare. Dar efectiv mă scosese din ritm. Știam că trebuie să fiu activă, să fiu pozitivă și să-mi fac jocul, dar o vedeam pe ea că nu mai joacă și e foarte greu! Astea-s cele mai rele situații, ori să știi că adversarul e accidentat, ori să o vezi că nu mai trage. Și a început. La 3-1 s-au schimbat mingile, de la 3-2 la 4-3 ea a făcut două game-uri incredibile. Îmi venea să plâng, îmi venea să fac exact ca Zvonareva, să-mi pun prosopul pe cap și să încep să plâng în hohote. Atât de neputincioasă mă simțeam. Și apoi am avut eu două game-uri incredibile, de la 3-4 la 5-4. Nu mai țin minte nimic din ele, știu că am dat în toate.  Mi-am zis: bagă serviciul ăla în teren. Repet, n-a mers deloc astăzi, asta este și… mi-am zis să joc și atât. Nu mai țin minte scorul, nu mai știu câte mingi de meci am avut, trei, patru. Două? Unde să mai dau, ce să mai fac?, îmi tot ziceam. Trebuie să fac punct neapărat, să fiu tot agresivă și… am scos-o la capăt. Din nou”.

Andreea elaborează un pic despre confruntarea cu o jucătoare atât de old-school precum Schiavone. „Joacă foarte diferit față de ce se joacă acum. Bănuiesc că are același joc ca acum 10, 20 de ani de când a început. E un stil foarte atipic, foarte greu. Trebuia să atac, dar mă scotea din ritm cu slice-urile alea. Erau niște mingi foarte lente, îmi stopa din viteză, îmi oprea ritmul, și mă bucur tare mult că am reușit să fac ceva și să câștig”.  

Când o întrebăm dacă a vorbit cu părinții, Andreea se amuză iar. 

„I-am rugat să stea răsfirați prin tot stadionul, să-l lase pe Ionuț (n.a. Gavrilă, preparatorul fizic) și pe domnul Marcu în boxă. Au venit și domnii de la Lotto, de la Head, l-am văzut și pe domnul Țiriac. A venit și fratele meu, ieri. Pe mama o aud mereu. Poate să fie tribuna cât de plină și să fie gălăgie, tot o aud. Dacă am greșit un punct…

(Andreea imită zgomotul dezaprobator făcut de mama ei; apoi o imită: “Vai, ce-a făcut?! Nu, nu!”. Râdem iar cu poftă). Îl am pe creier.

Așa face. Și am rugat-o: Vezi unde stai, să nu te văd”. Răsfirați, deci.

 

Andreea își continuă povestea. Moderatorul ne mai lasă să ne întindem. Avantajele unei săli mai mici. Dacă eram în Main Room, nu s-ar fi întâmplat asta niciodată.

„Azi am salutat publicul! Nu știam ce să fac. Începusem să tremur la sfârșit și nu știam… Îmi ziceam: e doar un meci, n-am câștigat nimic, n-am câștigat turneu, să mă arunc pe jos, să arunc cu rachetele, să țopăi, ce să fac? Cred că trebuie să mă bucur puțin, zic. Să mă duc la antrenor, să nu mă duuuuc? Hai că mă duc. Și da. Am ascultat sfatul de data trecută – zice Andreea, arătând către grupul nostru – și am salutat publicul. Așa mai timid, dar…”

I se spune că vorbește excelent engleza, și așa aflăm că Andreea ar fi vrut să se facă jurnalist. A dat la Jurnalism. „Am vrut să scriu, să am și eu articol, dar… Citesc foarte mult în engleză. Nu suport să ascult muzică, mai ales la căști. Mai bag niște cuvinte din engleză și când scriu, dar îmi place să învăț limbi străine”.

Intri într-o lume în care poate te proiectai la un moment dat. O să vină cu un alt tip de presiune, cu multă atenție acordată, cu multă gălăgie. 

„Da, dar… Asta e treaba mea, să câștig meciuri. De asta m-am antrenat atâta de la 7 ani – 8 ani (am început târziu). Asta trebuie să fac, să joc tenis. Mi-am sunat bunicii după meci și bunicul, care are 70 și ceva de ani și e trecut prin viață, mi-a zis să stau cu picioarele pe pământ și să-mi văd de treabă în continuare”.

Good play, bunicule. 

Ultima întrebare ne oferă șansa să înțelegem mai bine povestea cu retragerea, iar Andreea să elaboreze un pic acel moment.

Ești a doua săptămână la Grand Slam. „Incredibil, nu?” zice Andreea.

Mai știi ce făceai anul trecut pe vremea asta?

„Anul trecut, îți și spun, jucam tot pe terenul 2, cu Paszek, în primul tur de calificări. Ea a jucat foarte bine. Am ieșit de pe teren, am pierdut foarte dur, și mi-am zis că eu nu mai joc tenis. După aia probabil jucam pe echipe, prin Germania sau Italia. Nu știu ce-am făcut după Roland Garros. Făceam bine, dar nu chiar așa de bine ca acum”.

Gândul ăsta că nu mai joci a rămas cu tine? Te-ai gândit serios sau a fost doar un gând?

„Nu, nu. Am avut anul trecut un început destul de greu, care m-a tras puțin în jos, dar am avut oameni lângă mine care m-au ajutat și care m-au ridicat”.