Am pierdut bătălia primei zile, dar nu și războiul. Ca să câștigăm mâine, trebuie ca fetele să vadă ce au câștigat azi

CE să scrii după o zi ca asta? Înfrângerile nu plac nimănui. Însă dacă pierzi, cum e preferabil să pierzi: în două seturi ca Monica Niculescu, surclasată de o adversară care și-a executat impecabil planul, sau după o luptă de trei seturi și trei ore jumătate, la fotofiniș, ca Sorana Cîrstea? Mâine mai avem teoretic o șansă: dar felul cum vor intra pe teren combatantele noastre de azi (dacă vor juca tot ele) va depinde și de felul cum se vor raporta și vor trece de înfrângerile din prima zi. 

Americanii au un nume pentru jucătoarele de tipul Soranei Cîrstea: ”shotmakers”. Jucători care produc lovituri spectaculoase, de obicei lovituri câștigătoare care lasă adversara fără replică. Pe vremuri, dreapta era producătoarea ei principală de winnere; în ultimul timp observ cu bucurie că Sorana a adăugat și reverul și returul la lista loviturilor care provoacă colectiv exclamații de uimire printre privitori. Mai cu seamă reverul în lung de linie a oferit în seara asta niște traiectorii paralele cu tușele de mai mare dragul. Dar tot el a oferit și niște outuri de un metru sau mingi care împungeau fileul la momente cruciale.

Scorul în tenis din păcate nu răsplătește shotmakerii, ci pe cei constanți, care nu fac două greșeli neforțate consecutive după ce tabela trece de 30. Trecând de la agonie la extaz și înapoi la agonie în tribună, am realizat cu tristețe că dacă aș fi jucător profesionist de tenis și peștișorul de aur mi-ar oferi fie constanță, fie abilitatea de a face lovituri extraordinare, aș fi nevoită să aleg constanța. La conferință, întrebată ce-i lipsește pentru a juca la 100%, Sorana a observat și ea același lucru: constanța și disciplina pe teren. Nu știu ce-a vrut să spună exact cu disciplina pe teren; presupun că disciplina mentală, de a executa planul tot timpul, de a nu se abate de la parcurs. Nu cred că e vorba despre disciplina fizică: dacă mai avea cineva îndoieli despre angajamentul și conștiinciozitatea Soranei, cele trei ore și jumătate în care a alergat și a luptat până la limitele epuizării cred că sunt o dovadă suficientă.

Dar, întorcându-ne la dilema constanță/shotmaking, poți oare să o alegi pe care o vrei, cum alegi la magazin între două produse diferite? Sau ADN-ul tău de jucător este înclinat încă din copilărie către una sau cealaltă și tot ce poți face este să mai ajustezi puțin inclinația?

Adrian presimțea în decisiv că Sorana va obține o victorie care va deveni una dintre cele mai relevante ale ei. N-a fost așa: a pierdut. Dar dacă acest meci, în ciuda faptului că e o înfrângere, va fi într-adevăr relevant pentru ea? Când am făcut studioul BRD Insider la turneul feminin de la București și le-am întrebat pe fete despre cele mai importante meciuri din cariera lor, destule dintre cele pe care le-au menționat erau înfrângeri: chiar dacă pierduseră, jucaseră bine, sau luptaseră memorabil. Atunci am realizat că ele se uită altfel decât noi la ce se întâmplă pe teren.

Sper ca Sorana să se poată uita în seara asta dincolo de scor la ce s-a întâmplat pe teren: felul cum a jucat, cum a luptat până la limitele rezistenței fizice, loviturile care au aruncat sala în picioare, și cât de strâns a fost tot meciul. Chiar mai mult: să-și aducă aminte, așa cum a spus și la conferință, că au fost momente în acești ani când nu credea că va mai reveni și acum, iată, joacă pentru România și sală întreagă îi scandează numele pentru că în loviturile ei, chiar dacă nu-i suficientă constanță, există frumusețe și curaj.

Ca și Turneul Campioanelor, Fed Cup e o competiție ciudată: pierzi, și în loc să-ți faci bagajele și să pleci către un nou turneu, te duci la hotel, îți pansezi rănile și te întorci la locul crimei din nou a doua zi. Unde mai pui că joci pentru țară și popor și vrei ca lumea să fie mândră de tine. No pressure, cum ar veni.  Și pentru toată tevatura, nu primești nici puncte, nici bani. Dar, cum au demonstrat răspunsurile lor de la BRD Insider, jucătoarele se uită un pic altfel la situație: au niște meciuri contra unor jucătoare profesioniste și vor să le câștige. Sau dacă nu le câștigă, măcar să câștige ceva din ele: experiență, încredere, sau niște limite proprii împinse un pic mai departe.

Încă un câștig al acestei prime zile ar putea fi considerată aducerea lui Ilie Năstase pe post de căpitan nejucător. Ilie a  fost implicat pe bancă și protector la conferință, unde le-a luat apărarea și le-a lăudat pe fete.   Proximitatea față de lupta de pe teren i-a reactivat cu siguranță emoțiile proprii de fost combatant: nu ai cum să nu fii solidar cu fetele când îți aduci foarte bine aminte prin ce trece un jucător pe teren. Ilie Năstase pe post de cârmaci al unei corăbii cu echipaj feminin a părut la început o idee îndrăzneață, dar se poate ca Simona Halep să fi intuit corect: s-ar putea să fie exact mișcarea de care au nevoie și fetele, dar și el.

Fotografii: Răzvan Păsărică/SportPictures